Copilul pe care nu l-am adoptat

Era ceva in felul in care a spus-o… asta mi-a captat atentia. Ceva legat de durerea din cuvintele lui, de spaima din vorba sa.

“Nimeni nu ma iubeste. Nici macar mama mea naturala, cea care mi-a dat nastere.”

Este o intorsatura ciudata de cuvinte, nu-i asa?

“Nici macar mama mea, cea care mi-a dat nastere.”

El era prins cu centura de siguranta pe scaunele din spate ale masinii, era inca prea mic ca sa il pot lua cu mine in fata. La sapte ani, deja se mutase de mai multe ori decat numarul de ani pe care il avea pe pamant. Si de data aceasta, la fel ca si in celelalte dati, s-a mutat cu lucrurile sale, tinute intr-un sac de gunoi. O valiza, cel putin, ar fi adaugat un pic de demnitate. Este dus dintr-o casa in alta si, totusi, intr-un final ajunge tot la orfelinat. Sacii de gunoi nu pot sustine durerile unei vieti si, cu siguranta, nu pot sustine durerile atat de fragile ale lui. Sacii de gunoi se rup, in cele din urma.

Aceasta mutare a fost mai grea pentru Stefan decat cele de pana acum. A fost o casa in care el a crezut ca va ramane o perioada buna de timp. A simtit dragoste in acel camin. Cand m-am dus sa il iau, dupa ce mama adoptiva a anuntat ca nu il mai poate tine, el a venit foarte repede catre mine; avea capul plecat, nu spunea nimic, iar fata lui nu arata niciun semn de durere. Asta a fost doar pana cand a urcat in masina; apoi a inceput sa planga, scotand sunete care iti frang inima.

Cateva luni mai devreme, intr-o scena asemanatoare celei precedente (o alta mama adoptiva, o alta mutare), el ar fi incercat sa lupte; ar fi alergat prin jurul camerei de oaspeti, s-ar fi ascund sub masa, refuzand sa plece… insa in aceasta zi a refuzat sa lupte.

Asa era Stefan la sapte ani.

Stefan de noua ani tine carnetul cu notele de la scoala in mainile transpirate. Ne indreptam catre un eveniment de adoptie, unde vom intalni familii care doresc sa adopte un copil mai mare… familii care nu exclud direct un copil precum Stefan si toata “istoria” lui. Si vrea sa ii impresioneze pe acesti straini. El vrea sa le castige dragostea, asa ca isi aduce carnetul de note ca dovada ca este un copil silitor.
Un copil nu ar trebui niciodata sa demonstreze ca merita sa fie iubit.

Stefan de 12 ani imi spune ca sunt cea mai buna prietena a lui. Eu sunt asistenta lui sociala, ar trebui sa aiba un prieten adevarat, insa nu ii spun asta. Suntem la un eveniment special televizat, o emisiune la care participa copii orfani. Stefan este atent la camerele video. Spera ca cineva sa il aleaga de data asta. Poate ca dovedeste oamenilor ca la 12 ani este un copil ce merita iubire. Si el este iubitor, cu adevarat. Dar nu este suficient. O familie nu vine niciodata.

Ani mai tarziu, cu mult timp dupa ce am plecat de la agentie, primesc un e-mail de la fostul meu sef, in care ma intreaba ce mai fac. Mailul se incheie cu un PS scurt <<Stefan a fost arestat. A fugit de la familia adoptiva. Trebuie sa il adopti.” Am incremenit. Am avut acest gand de mai multe ori. Ar fi trebuit sa il adopt. Dar nu am facut-o.

Am auzit de moartea lui de la un prieten care vazuse cazul la stiri. A fost impucat in plina strada, la o petrecere, din cauza unei dispute prostesti. A murit la 18 ani, a murit inainte sa ajunga un barbat. <<Nu Stefan al meu!>>, m-am rugat. Cand mi-am dat seama ca era el, m-a cuprins o durere groaznica.
Ziarele au scris foarte putin despre crima. Abia ca merita o mica precizare. Multi straini postau comentarii urate on line: <<Doar un alt gangster>> – spuneau ei. Nici macar nu il cunosc, nu stiu nimic despre acest baiat. Nu stiu ca acest copil ascundea biletele la spatele meu pentru a trece mai repede timpul in cabinetul medicului. Apoi imi cerea sa ghicesc ce scria pe acele biletele. “Te iubesc” – a scris pe biletel ultima data cand am jucat acest joc.

Stefan a gresit in acea noapte, in masina mea. Mama lui il iubea in felul ei. Ea a fost acolo la inmormantare. Ea m-a salutat amabila. Cred ca stia ca l-am iubit pe Stefan cum si eu stiam ca ea l-a iubit. Amandoua am esuat in cresterea lui. Niciuna dintre noi nu i-a putut oferi o familie.

Nu au fost poze din copilaria lui Stefan la inmormantare. Nicio imagine cu acel baiat cu ochii verzi, cu zambetul dulce, care sa ne reaminteasca ce am pierdut. Nu au fost poze nici cu Stefan si fratii lui, asa ca am printat cateva poze cu cei patru baieti impreuna, imagini facute in timpul unei vizite. Le-am luat cu mine la inmormantare pentru a le da celor prezenti.

Au fost putini asistenti sociali la inmormantare si nici macar una dintre mamele adoptive ale lui Stefan. Baiatul a petrecut mai mult timp din viata lui in orfelinate decat in afara lui. In cazul in care pretinzi responsabilitate legala pentru un copil, ar fi bine sa apari la inmormantarea lui. Ar trebui sa apari la moartea lui. A fost al tau pentru cateva momente, nu? Ii datorezi asta. Si daca nu ti-a apartinut, atunci cui i-a apartinut?

Macar mama lui a fost acolo. Mama lui, cea care i-a dat viata. In acel moment am auzit ecoul vocii sale, cand a zis ca “Nimeni nu ma iubeste. Nici macar mama mea naturala, cea care mi-a dat nastere.”
Cineva te iubeste, Stefan. Vreau sa ii spun. Insa este prea tarziu.

Stefan a fost unic. El a intruchipat toate esecurile unui sistem distrus, care nu se va vindeca repede. Se distrug, sa stiti. Acesti copii pe care ii lasam in urma se distrug treptat.

sursa material: scarymommy

sursa foto interior si prima pagina: copil cu jucarie, Shutterstock

---