Iubirea, marele curaj

Text de Alice Nastase Buciuta
Sursa: Coffechat

Este una dintre replicile des intalnite in filme: “Nu mai am curaj sa iubesc”. Si este unul dintre adevarurile care se regasesc in istoria fiecaruia dintre noi. La un moment dat, toti am lasat sa treaca pe langa noi adierea unei iubiri, pentru ca nu am avut curaj s-o urmam, s-o traim.

Cand suntem singuri si oropsiti de rutina, gandul ca vom iubi din nou este lumina dupa care tanjim. Cand, insa, ne-am asezat intr-un destin stabil, cand rosturile ni s-au randuit, cand zvacnetele inimii s-au preschimbat in ticait domol, odihnitor, o noua iubire poate aparea ca o amenintare.

Cand esti casatorit, chiar daca dragostea ta s-a domolit si nu iti mai aduce atata entuziasm ca in primii ani, o iubire proaspata nu e aproape niciodata prilej de bucurie. Stim cu totii ca nu ne-am putea indragosti de altcineva daca dragostea pentru partenerul nostru ne-ar umple inima si ne-ar face fericiti. E limpede ca niciodata o iubire nu se asaza peste alta, ci vine sa umple un gol, dintr-o inima care nu-si mai poate gasi implinirea rotunda. Si, totusi, o dragoste noua insemna neliniste. Inseamna vinovatie. Inseamna suferinta. E un curaj sa-i dam curs sau e mai intelept s-o lasam sa treaca?

La fel, cand iubirea intalnita ni se arata fara sorti de izbanda,, cand stim dintru inceput ca nu vom putea ramane impreuna pentru totdeauna, e un curaj sa vrem sa ne traim povestea pana la final, chiar daca e limpede ca finalul nu va fi nici fericit si nici indepartat? Sau decizia inteleapta ar fi aceea de a ne infrana zborul inimii?

Indiferent de deciziile noastre, eu cred ca, pentru fiecare dintre noi, iubirea e un gest de mare curaj. Numai ca suntem diferiti. Unii sunt gata sa duca mari razboaie. Altii se tem si in vremuri de pace…

---