Armele seductiei

Imi spun intotdeauna ca in realitate el nu este prea bun pentru mine... desi jur ca aparentele pot fi extrem de convingatoare. Imi spun ca undeva, (foarte bine ascuns) trebuie sa fie acel "ceva" cu care l-am cucerit. Dar ce anume este acel ceva... Dumnezeu stie... Stiu care sunt armele seductiei unei femei, le-am insirat in sute de articole incercand (si poate reusind) sa ii conving pe altii ca merita sa fie iubiti si sa se iubesca. Sunt grozava la dat sfaturi, dar ingrozitoare cand vine vorba sa le pun eu insami in practica. el sta tolanit acolo, in timp ce eu ma framant in fel si chip, imi caut defecte (si le gasesc cat ai bate din palme), ii caut scuze si ma invinuiesc pentru orice nimic. Privesc in jur si realizez ca nu trebuie sa fie astfel, ca exista barbati care isi adora iubitele, care le cauta, le suna, le duc dorul. Numai al meu e mai "special". Probabil ca ar fi la fel ca ceilalti daca as avea curajul sa ridic privirea catre el. Poate ca ar realiza ca sufar, ca il iubesc intr-un mod dureros, ca gandul la el nu-mi da pace nici noaptea, ca scriu in fiecare zi cel putin cateva randuri care sper ca i-ar putea atarge atentia, dar el nu se osteneste sa le priveasca. Armele seductiei s-au intors impotiva mea. Poate ca "intors" nu este exprimarea cea mai fericita, probabil fiindca nu sunt sigura ca le-am avut vreodata de partea mea. Am fost sedusa, sunt sigura de asta, dar nu sunt sigura ca am sedus vreodata, nu cu adevarat. Candva, cineva, mi-a furat abilitatea de a cuceri. I-am luat in schimb forta de a iubi, iar astazi simt dragoste cat doi oameni la un loc. Nu sunt sigura ca am facut un schimb avantajos, insa este cert ca nici ea nu este mai fericita decat mine.

---