Viciul meu... iubirea

Aerul era inabusitor si simteam ca presiunea atmosferica imi va sparge cutia craniana. Imi era ciuda ca ma lasasem tarata in acest loc si ma simteam ingrozitor de vinovata ca acceptasem sa fiu insotita tocmai de el. Ii jucam jocul, fara sa ma pot impotrivi, desi logica imi cerea sa plec. Parea ca trecusera secole de cand nu il vazusem, si totusi mirosul lui imi era atat de familiar de parca l-as fi parasit doar ieri. Iata-ma asadar in acest loc de nicaieri langa omul care imi sfaramase sufletul in bucati, pe care imi jurasem ca il voi rani, ca il voi alunga si nu il ultimul rand... ca il voi uita, il voi scoate din viata mea, ca imi va fi indiferent. Esuasem cu fiecare din aceste mici planuri. Il urmam oriunde voia precum un animal ranit, lipsit de aparare. Blestem aceasta specie de barbati care stiu sa joace pe degete o femeie dupa bunul lor plac. Si ma condamn pe mine, femeie proasta care nu stie a se impotrivi! De ce ma amagesc cu un argument atat de prostesc precum acesta pe care il am acum in minte - nu conteaza daca mai cedez inca o data, s-a intamplat de multe ori in trecut. De parca nu as putea sa incep o noua viata in urmatoarele secunde. Stiu ca pot, dar parca nu as vrea. Mi-e teama ca nu voi putea rezista fara el, de parca ar fi el sursa mea de viata, de energie, de fericire. Este prostesc, stiu ca este. Din moment ce barbatul care imi zambeste precum un sacal astazi imi va provoca numai nefericire maine. Nu este o sursa de viata, ci de moarte. Pe unii barbati ar trebui lipite etichete precum pe pachetele de tigari... "Acest barbat iti poate distruge viata". Si o distruge... chiar in aceste clipe. In timp ce eu ma fastacesc si ma topesc de dragoste pe marginea patului, iar il isi concepe diabolicul plan de atac... "cum o voi parasi iar maine?". Maine... maine ma voi intoarce la iubitul meu. Il voi minti ca il iubesc, asa cum fac de fiecare data, iar el, in naivitatea constienta pe care singur si-o impune va pretinde ca ma crede. De ce nu-l pot iubi pe el, care imi aduce liniste, pace, armonie, dragoste? De ce nu el, ci acest animal? Fiindca iubirea nu-i facuta pentru cei slabi de suflet, fiindca nu poti cere inimii sa iubeasca persoana potrivita: isi alege singura, dupa criterii imposibil de inteles. De fiecare data cand acest barbat revine in viata mea adopt un comportament bulimic: il indepartez, apoi cedez in fata sa in momentele de slabiciune, numai ca mai tarziu sa ma simt coplesita de vinovatie, sa imi doresc sa sterg acel episod din viata mea. Nu-l vreau, si totusi nu-i pot rezista. Simt iubirea infectandu-ma precum o boala necrutatoare, il simt intrandu-mi in vene, distrugandu-mi propriile structuri, punand stapanire pe mintea mea si mai presus, pe sufletul meu. Regret amarnic felul in care ma las dominata de acest barbat, imi pare rau ca nu sunt singura "victima", ca il ranesc pe cel care imi sta alaturi la greu (si mai putin la bine), pe care mi-as dori sa il indepartez insa nu pot fiindca recunosc, sunt egoista si grozav de speriata de singuratate. Nu am justificari, nici nu incerc sa nascocesc, sufar precum o dependenta care incearca sa se lepede de viciul sau si imi pare atat de rau ca nu reusesc...

---