Setari Cookie-uri

Eu vs. vesnica "Ea"

Nu de putine ori in viata traversam perioade grele pe diferite planuri referentiale: social, material, fizic si psihologic-sentimental. E dificil sa le facem fata, pentru ca sunt convinsa ca nu sunt singura careia i s-a intamplat, arareori o problema apare singura, ratacita printre atatea bune. Acela e ghinionul pur, care le apare si celor optimisti, insa norocul ni-l facem noi insine in viata…acel relativ care totusi este atat de controversat. Si parca nimic nu e mai rau decat boala, "ghinionul", sau mai degraba nenorocul sentimental.

Nu de putine ori in viata traversam perioade grele pe diferite planuri referentiale: social, material, fizic si psihologic-sentimental. E dificil sa le facem fata, pentru ca sunt convinsa ca nu sunt singura careia i s-a intamplat, arareori o problema apare singura, ratacita printre atatea bune. Acela e ghinionul pur, care le apare si celor optimisti, insa norocul ni-l facem noi insine in viata…acel relativ care totusi este atat de controversat. Si parca nimic nu e mai rau decat boala, "ghinionul", sau mai degraba nenorocul sentimental. In incercarea mea de a-mi cladi un "noroc sentimental" reusesc mereu doar sa atrag ghinionul pur pe care cu nonsalanta il alimentez cu amagiri, iluzii si sperante. Atunci ma simt blamata de societate, respinsa de cei din jur, cazuta in abis, incerc sa ma dezvinovatesc si reusesc soptindu-mi in gand, cu teama permanenta ca as fi auzita, cateva clisee care au darul de a linisti temporar furtuna dezlantuita din interiorul meu…mi-e greu sa cred si refuz sa accept ca as trai intr-o zona climatica rece, umeda. Ajung deseori sa ma invinovatesc pentru gusturile, preferintele si asteptarile mele. Le gasesc exagerate si incerc sa imi explic ca sunt un nimeni, ca nu am nici un drept sa cer atat de la viata. Alteori insa imi amintesc ce au spus atatea persoane despre mine: esti frumoasa, desteapta, meriti ce-i mai bun! Ma cuprinde iar entuziasmul, curajul, imi recapat increderea si continui sa fac aceasi greseala: ma indragostesc! Oricine ar putea spune ca aceasta nu este o greseala, si as aproba, insa totodata as blama eu insami ceea ce fac, ca o completare la raspunsul afirmativ: "numai daca nu calci in picioare alt suflet". Si as continua…NU A FOST VINA MEA! Astfel incat sa imi conving intelocutorul, si poate chiar reusesc, dar pe mine cine ma convinge?! La inceput nu stiam (pe acest lucru ma bazez cand incerc sa ma eschivez!), eram bucuroasa ca in sfarsit am gasit ceea ce cautam, intruchipand perfectiunea in acceptiunea proprie, un "El" frumos, destept, sufletist… un Inger de fapt nu un "El". Simteam ca il apuc cu clestii pe Dumnezeu de picioare (care nu stiu cate are?!). M-am avantat intr-atat incat abia mai sedeam in fata tastaturi apasand in continuu fara sa mai privesc in alta parte, decat pe ecranul monitorului asteptand raspunsul la intrebarea careia inca nu i-am dat enter (o singura intrebare am "uitat" sa pun!). Asa a inceput, si seara de seara asteptam nerabdatoare inevitabila propozitie: "Hai sa ne vedem!". Si intr-o seara a "rostit-o" in sfarsit. Dupa ce am acceptat ma intreaba daca ma saruta ce pateste?! Nu am stiut ce sa ii raspund. Imi era teama ca nu va fi asa cum il vedeam eu iar atunci m-as fi retras dar au urmat cateva randuri scrise de el: -Vreau sa fiu sincer cu tine. -Daca as avea prietena ai fi de acord sa fi cu mine? Intreband ipotetic, i-am raspuns tot ipotetic si foarte hotarat, sigura pe mine "Nu". De fapt nu avea sa fie ipotetica intrebarea lui, ci doar raspunsul meu. Exista "Ea". O ea cu care a crescut impreuna, sentimental, fizic, sexual, material etc. La 22 de ani "am prietena de 5 ani jumatate". Atunci am stiut ca in momentul in care il voi intalni pentru prima data imi va placea mai mult decat imi placea in momentul respectiv - era fructul meu oprit! Si asa a fost sa fie. Cu toate ca sustineam cu vehementa ca nu accept nici in ruptul capului, ispita m-a invins. I-am acceptat sarutul, mangaierile, pasiunea, dorinta, focul…am acceptat tot ceea ce ei nu i-a oferit de mult timp. Inca de la primul sarut ne dezbracam din priviri, ne mangaiam cu gandul, ne atingeam cu imaginatia si fantezia. Mii de fiori ne strabateau trupurile si se intrepatrunzeau pana la confuzie, mainile transpirau de oboseala pe care o dobandeau in urma efortului depus de a sta la locul lor, ochii cazusera intr-o lene cronica si refuzau sa se mai deschida chiar si pentru a ne privi, lumea din jurul nostru se oprise in loc... iar noi in sarut. Uitasem sa ne mai departam. Si desi aveam remuscari, nu regretam ceea ce fac. "Roata se intoarce!" este unul din cliseele care ma linisteste. La mine s-a intors roata, acum e randul meu sa o intorc pe a alteia. "Mi-e mila de ea, dar de mine mi se rupe sufletul" un altul… si cate si mai cate. Ma inzestrez cu rabdare si cu tot "armamentul" din dotare si continui razboiul rece impotriva ei. Incerc sa il atrag de partea mea iar atunci cand se afla dormind in patul meu, noaptea tarziu, il privesc si sunt convinsa ca am sa reusesc. Insa atunci cand pleaca si dispare cateva zile imi amintesc ca in orice moment pot pierde si el nu se va mai intoarce nicicand. Probabil "Ea" este chiar una din cititoare si nu stie nimic, sau poate stie, poate voi fi judecata, poate sustinuta sau macar inteleasa... Cert este un singur lucru: imi cer scuze "Ei" - nu a fost vina mea!- si ii spun ca nu voi renunta, una din noi are sa piarda! Un articol de BabyAnne
Citește și:

Vizionare placuta


Kudika
26 Aprilie 2007
Echipa Kudika
Iti place acest articol? Recomanda-l prietenilor:

Ti-a placut acest articol?

Aboneaza-te pe Kudika pentru a primi articole similare.