Ecuatie cu doua necunoscute

El imi spune ca ii pasa, eu privesc cu raceala orice gand al sau. Oare il iubesc? Incerc sa fiu realista si sa imi dau seama ca ma doare. Refuzul, privirea lui indiferenta uneori, dar caldura cu care poate sa se transforme in el. Traiesc gandindu-ma la momentul in care timpul se va opri si nu o sa mai ma simt inclusa in acest mister din jurul meu. Nu e locul meu aici, imi spun uneori cu naivitatea unui copil ce nu cunoaste decat bucuria jocurilor. Am nevoie de realitate, dar o reneg cu o usturime si cu o sa sila ce impreunate ma uimesc si pe mine.

“De ce nu crezi?”, imi spune...

Ce as putea sa cred, daca totul e un joc in care vinovatii propriului esec suntem noi. Ma gandesc la urmarile faptelor inca in stare de fictiune, dar imi propun sa nu cedez. E greu, tanjesc dupa atingerea lui si de secundele in care nu mai exista ea... Imi place sa ma joc, dar nu cand stiu ca pot sa imi fac singura rau. Sa risc?

“Te cred”, ii spun...

Da. Asta este adevarul. Il cred. Nu vrea sa imi faca rau si nici eu lui. Cum poti sa ranesti pe cineva de care iti pasa? Eu sunt asa, nu ma pot preface, ma citeste... oricat incerc sa nu ii arat, simte... de ce? Si mana lui imi mangaie fata, cum un pictor plimba pensula pe panza noua, cu miscari fine in care fiecare parte a trupului meu tresare. El e pata de culoare.

E langa mine si ii simt respiratia... Frunte in frunte, nas in nas, dar buzele refuza sa se atinga. Nu exista cuvinte si nu simtim nevoia sa spunem ceva. Stie ca sunt fericita din lucruri marunte, dar el pentru mine nu e un lucru marunt. Lumina e stinsa si intunericul ii mangaie fata. Pot sa il privesc si imi doresc sa nu mai plece. Sa ramanem acolo ca o statuie pe care o privesti si data viitoare stii ca nu va aveacum sa fuga. Ai nevoie de imaginea captata pentru eternitate. Inima imi bate cu putere si sper sa nu simta asta.

“Ce inocent e”... imi spun contempland persoana din fata mea.

Oare un pictorul ar putea sa redea trasaturile lui perfecte? Pentru mine e perfect, iar notiunea de perfect este una complexa, dar inutila. Datorita lui am gasit raspunsul la una dintre milioanele intrebari pe care mi le adresez incercand sa ma inteleg sau sa inteleg lumea. Ce este perfectiuna? El...

Inchid ochii, nu vreau sa ii deschida pe ai lui si sa ma vada. M-am inrosi si as fi coplesita de emotii. Nu pot sa adorm de fiecare data cand e langa mine. Nu pot sa ma las prada somnului; vreau sa gust din clipa aceasta. Nu am notiunea viitorului. Poate nu se va mai intampla si o sa regret ca nu am apreciat suficient. Imi doresc sa ma sarute, sa il sarut, sa fiu cu el. De ce sunt tentata sa cer mai mult, in loc sa am rabdare?

---