Murphy se gandea la mine

Prima regulă a lui Murphy despre sex: “ Cu cat femeia care te iubeşte este mai frumoasă, cu atat iţi va fi mai uşor să o părăseşti fără regrete.” Doamnelor, legea aceasta mi se cam aplică din nefericire. De ce? Păi, pentru că in ciuda faptului că niciodată nu m-am considerat vreo frumuseţe răpitoare, mi se spune constant cum că aş fi frumoasă, repetiţie ce a dus la inocularea acestei afirmaţii in mintea mea atoatecuprinzătoare. In traducere, am ajuns să o şi cred uneori chiar dacă in unele zile mi se pare că simpla reflecţie a imaginii mele ar sparge oglinzile pe rază de caţiva kilometri. Şi dacă nu-i adevărată, măcar face bine la psihic. Aşa, şi să explic de ce Murphy probabil că mă avea şi pe mine in vedere cand a produs legea de mai sus.

Bun, cică aş fi ŞI frumoasă ŞI deşteaptă-da, in acelaşi timp, ba ,mai mult şi tolerantă.Practic, pot candida cu succes la titlul de parteneră perfectă cam pentru orice tip de băiat, bărbat şi mascul. Pană acum 3 luni, am fost implicată intr-o frumoasă relaţie ce dura deja de trei ani şi un pic, relaţie in care am crezut, am investit-nu neapărat financiar- enorm de mult şi ajunsesem să-l văd pe respectivul ca pe sufletul meu pereche. Poate deja o parte din voi se regăseşte in această scurtă dar cuprinzătoare descriere.

Toate bune şi frumoase apar şi cuvintele magice te iubesc, căsătorie, copii, mereu impreună, cuvinte pe care, să fim sinceri, orice femeie, oricat de sceptică ar fi, visează să le audă. Şi ca să derulez, in iulie anno domini 2007, se intamplă catastrofa: brusc şi de niciunde, după ce cu o jumătate de oră inainte imi zicea că mă iubeşte, seara ajuns la mine, printre lacrimi şi dramatism - mai mult produse de mine - imi spune că de fapt nu mă mai iubeşte ca pe iubita lui. Tăcere, cade cortina, insă nu se aud aplauze. Eu am incremenit, am simţit că se rupe ceva in mine, mă uitam la bărbatul ăsta cu care mă vedeam la 80 de ani de mană mergand să ne reparăm protezele şi de abia am ingăimat cateva cuvinte ce mi-au adus confirmarea celei mai mari tragedii ale mele de pană acum.

N-are sens să descriu infernul in care am orbecăit pană acum aproape 2 luni, pentru că cine a trecut prin situaţii similare mă inţelege. Acum, azi, la rei luni şi ceva după armagheddon-ul propriu şi personal, am găsit puterea să mă uit in urmă ca să analizez cum naiba am ajuns aici. Semne prevestitoare nu erau, la astea m-am gandit prima dată. Nu se punea problema unei terţe persoane ce să intervină şi să ne despartă. Atunci ce a fost oare?.S-o fi speriat inconştient de propunerea lui de a ne căsători? Poate le aveam pe toate şi undeva mintea lui ii dădea semnale că e prea devreme pentru angajamente serioase... Cine ştie, că eu nu.. Menţionez că avem amandoi 23 de ani, născuţi in aceeaşi zi a aceluiaşi an, genul acela de detaliu care minuna pe toată lumea şi ne făcea să simţim că ne era scris să fim impreună mereu.