Traim intr-o lume a oamenilor care isi apartin. E o afirmatie foarte frumoasa pe care am citit-o pe undeva, insa nerealista, care musteste de romantism. E frumos sa crezi ca exista pe lume o alta persoana care este jumatatea ta, care poate sa te completeze, sa te implineasca. E placut sa stii ca apartii cuiva, ca e cineva care te asteapta si se gandeste la tine atunci cand nu sunteti impreuna. Acestea sunt premisele tuturor povestilor de dragoste. Insa, ca toate povestile si aceasta se termina cu formula generala “Si au trait fericiti pana la adanci batraneti” in punctul in care cei doi isi spun fericiti “da” (pentru casatorie sau pentru mutatul impreuna) si inca totul e frumos.
Spuneam candva ca motivul pentru care povestile se termina in acel punct este pentru ca tot ce urmeaza dupa ce cuplul isi incepe viata impreuna este relativ lipsit de spectaculozitate. Urmeaza ceva confortabil, un fel de rutina care poate parea plictisitoate celor din afara, insa toate acestea isi au farmecul lor in cadrul cuplului.
Credeam atunci in ceea ce spuneam, insa acum stiu ca m-am inselat. Am fost mereu visatoare si idealista si probabil ca voi ramane asa pentru totdeauna. Am fost insa naiva iar asta s-a schimbat intre timp. Intr-un pasaj de-a dreptul revelator din “Dragostea in vremea holerei”, Gabriel Garcia Marquez spunea asa: “Numai ele stiau ce grea povara era barbatul pe care il iubeau cu patima si care poate ca le iubea si el, dar de care trebuiau sa aiba grija ca de un copil pana la ultimul suspin, dandu-i sa suga, schimbandu-i scutecele murdare, ducandu-l cu zaharelul ca sa-i risipeasca groaza care il cuprindea dimineata, cand pleca sa infrunte realitatea. Si totusi cand il vedeau iesind din casa, indemnat chiar de ele sa dea piept cu lumea, le cuprindea spaima ca barbatul nu se va mai intoarce niciodata. Asta era viata. Dragostea, daca exista, era cu totul altceva: alta viata”. Nu cred ca mai pot sa adaug si altceva acestui pasaj care descrie atat de bine realitatea chiar daca este vorba despre alt secol.
Nu voi incepe sa vorbesc despre relatii distruse, vise pierdute sau alte tragedii de acest gen. Sunt inca prea tanara ca sa fiu atat de tragica. Incerc doar sa inteleg anumite lucruri. Intelepciunea vine odata cu varsta, iar eu nu vreau sa imbatranesc chiar degeaba.
Spuneam candva ca motivul pentru care povestile se termina in acel punct este pentru ca tot ce urmeaza dupa ce cuplul isi incepe viata impreuna este relativ lipsit de spectaculozitate. Urmeaza ceva confortabil, un fel de rutina care poate parea plictisitoate celor din afara, insa toate acestea isi au farmecul lor in cadrul cuplului.Credeam atunci in ceea ce spuneam, insa acum stiu ca m-am inselat. Am fost mereu visatoare si idealista si probabil ca voi ramane asa pentru totdeauna. Am fost insa naiva iar asta s-a schimbat intre timp. Intr-un pasaj de-a dreptul revelator din “Dragostea in vremea holerei”, Gabriel Garcia Marquez spunea asa: “Numai ele stiau ce grea povara era barbatul pe care il iubeau cu patima si care poate ca le iubea si el, dar de care trebuiau sa aiba grija ca de un copil pana la ultimul suspin, dandu-i sa suga, schimbandu-i scutecele murdare, ducandu-l cu zaharelul ca sa-i risipeasca groaza care il cuprindea dimineata, cand pleca sa infrunte realitatea. Si totusi cand il vedeau iesind din casa, indemnat chiar de ele sa dea piept cu lumea, le cuprindea spaima ca barbatul nu se va mai intoarce niciodata. Asta era viata. Dragostea, daca exista, era cu totul altceva: alta viata”. Nu cred ca mai pot sa adaug si altceva acestui pasaj care descrie atat de bine realitatea chiar daca este vorba despre alt secol.
Nu voi incepe sa vorbesc despre relatii distruse, vise pierdute sau alte tragedii de acest gen. Sunt inca prea tanara ca sa fiu atat de tragica. Incerc doar sa inteleg anumite lucruri. Intelepciunea vine odata cu varsta, iar eu nu vreau sa imbatranesc chiar degeaba.
Kudika pe Facebook
Kudika pe Google+
Kudika pe Twitter
Kudika prin Rss