Aveam doar 14 ani cand, impreuna cu o prietena, mi-am condus mama catre indiferenta si chin, la spitalul judetean din Timisoara - un oras plin de oameni insensibili dar cu o mare dorinta de expenimentare.
Mama mea a fost lasata sa se chinuie in timp ce doctorii experimentau pe ea tot felul de medicamente pentru diverse boli cu care ea nu avea nici o legatura, dar ei continuau sa o mute dintr-un loc in altul de parca era un cobai. Suferea de metastaza osoasa, chiar daca acesti medici au diagnosticat-o cu aceasta boala in ultimele 3 saptamani de viata.
Avea dureri groaznice… o rugam, o imploram cu lacrimi de copil pe doamna doctor, desi nu poate fi numita nici macar om o asa numita dr. neurolog S, sa mearga la ea sa o vada fiindca plangea si ma ruga sa fac ceva: nu-si mai suporta durerea. La rugamintile mele, dna doctor raspundea cu un zambet ironic (citez) ”ce sa fac eu, oricum moare… toata ziua ma chemati”. Chiar si acum sufar pentru ca totusi eram un copil si nu meritam si nici mama nu merita sa ne trateze astfel.
De facut nu avea de facut nimic, dar experimentele continuau pana cand au lasat-o oarba de la cantitatile mari de medicamente pe care i le administrau pentru o alta boala.
Plangea de durere pentru ca moartea era din ce in ce mai aproape de ea. Se ruga la Dumnezeu sa-i mai dea doar o singura data vederea sa-si vada copii. Pe medici insa nu ii impresionau astfel de cuvinte daca nu erau si bani la mijloc. Au fost patru luni de chin in spital (pe langa ea ne mai chinuiam si noi - copii si sotul ei, macinati de gandul ca azi e si poate maine nu va mai fi). Ca raspuns la durerea noastra, toti ne strigau in fata fara remuscari ca viata e dura si ea va muri.
Parca simt si acum oboseala dobandita cand stateam de la sase dimineatza pana la zece seara cu ea… eram totusi un copil care in loc sa fie in vacanta ca toti ceilalti eu ma maturizam fortat de la atata suferinta. Cel mai rau ma doare ca eu cu mainile mele am condus-o in chin la niste oameni care se pretend a fi medici care se rugau ca dupa moartea ei sa ii lasam sa ii faca autopsia sa arate studentilor un caz grav de boala.
A avut saraca mama noroc cu un asistent pe nume Horatiu caruia i s-a facut mila de noi si a avut grija de ea ca de un bebelus chiar si dupa ce am dus-o acasa, insa medicii spitalului nu l-au mai lasat sa vina amenintandu-l ca il concediaza. Nu aveau nici un sentiment de vinovatie pentru ca au lasat-o oarba.
Mama mea a fost lasata sa se chinuie in timp ce doctorii experimentau pe ea tot felul de medicamente pentru diverse boli cu care ea nu avea nici o legatura, dar ei continuau sa o mute dintr-un loc in altul de parca era un cobai. Suferea de metastaza osoasa, chiar daca acesti medici au diagnosticat-o cu aceasta boala in ultimele 3 saptamani de viata.
Avea dureri groaznice… o rugam, o imploram cu lacrimi de copil pe doamna doctor, desi nu poate fi numita nici macar om o asa numita dr. neurolog S, sa mearga la ea sa o vada fiindca plangea si ma ruga sa fac ceva: nu-si mai suporta durerea. La rugamintile mele, dna doctor raspundea cu un zambet ironic (citez) ”ce sa fac eu, oricum moare… toata ziua ma chemati”. Chiar si acum sufar pentru ca totusi eram un copil si nu meritam si nici mama nu merita sa ne trateze astfel.De facut nu avea de facut nimic, dar experimentele continuau pana cand au lasat-o oarba de la cantitatile mari de medicamente pe care i le administrau pentru o alta boala.
Plangea de durere pentru ca moartea era din ce in ce mai aproape de ea. Se ruga la Dumnezeu sa-i mai dea doar o singura data vederea sa-si vada copii. Pe medici insa nu ii impresionau astfel de cuvinte daca nu erau si bani la mijloc. Au fost patru luni de chin in spital (pe langa ea ne mai chinuiam si noi - copii si sotul ei, macinati de gandul ca azi e si poate maine nu va mai fi). Ca raspuns la durerea noastra, toti ne strigau in fata fara remuscari ca viata e dura si ea va muri.
Parca simt si acum oboseala dobandita cand stateam de la sase dimineatza pana la zece seara cu ea… eram totusi un copil care in loc sa fie in vacanta ca toti ceilalti eu ma maturizam fortat de la atata suferinta. Cel mai rau ma doare ca eu cu mainile mele am condus-o in chin la niste oameni care se pretend a fi medici care se rugau ca dupa moartea ei sa ii lasam sa ii faca autopsia sa arate studentilor un caz grav de boala.
A avut saraca mama noroc cu un asistent pe nume Horatiu caruia i s-a facut mila de noi si a avut grija de ea ca de un bebelus chiar si dupa ce am dus-o acasa, insa medicii spitalului nu l-au mai lasat sa vina amenintandu-l ca il concediaza. Nu aveau nici un sentiment de vinovatie pentru ca au lasat-o oarba.
Kudika pe Facebook
Kudika pe Google+
Kudika pe Twitter
Kudika prin Rss