CONTINUAREA POSTĂRII - NU EXISTĂ AVORT „DIN NECESITATE” DEOARECE NICI UN MOTIV NU JUSTIFICĂ AVORTUL. NUMAI DUMNEZEU ESTE STĂPÂNUL VIEŢII! VIAŢA UMANĂ ESTE SACRĂ ŞI INVIOLABILĂ! NU EXISTĂ DREPTUL LA MOARTE, EXISTĂ NUMAI DREPTUL LA VIAŢĂ!

NICI UN MOTIV NU JUSTIFICĂ AVORTUL (NICI UN MOTIV NU DĂ CUIVA DREPTUL MORAL SĂ RECURGĂ LA AVORT)

Este complet falsă părerea unora că avortul ar fi de preferat mai degrabă decât traiul în sărăcie. Omul nu are dreptul să hotărască valoarea sau non-valoarea vieţii. Dumnezeu e stăpânul vieţii şi nu omul. Valoarea vieţii nu trebuie privită doar sub aspectul ei pământesc, ci în primul rând în perspectiva ei veşnică. Dacă e permis să ucizi o fiinţă umană deoarece riscă să trăiască în sărăcie şi, prin urmare, după concepţia materialist-hedonistă , să trăiască o viaţă fără valoare, în acest caz ar însemna să fim de acord şi cu uciderea tuturor celor care sunt născuţi sau maturi şi trăiesc în sărăcie. Până acum nimeni nu a afirmat acest lucru deşi, dacă se admite avortul, ar fi „logic”.
Aşa cum spuneam la început, viaţa umană este sacră şi inviolabilă, indiferent de calitatea ei. Utilitarismul a creat conceptul de "calitate a vieţii" şi a înlocuit sacralitatea vieţii cu termenul de "calitate" a vieţii. Conform utilitarismului, un individ, pentru a avea statutul de persoană şi, prin urmare, dreptul de a trăi, trebuie să posede un anumit standard de "calitate" a vieţii. Dar valoarea, sacralitatea şi inviolabilitatea oricărei vieţi umane îşi au rădăcina în Dumnezeu. Valoarea oricărei fiinţe umane: tânăr sau bătrân, sănătos sau bolnav, embrion sau nou-născut, geniu sau redus mintal, nu depinde de ceea ce în limbaj hedonist şi utilitarist se numeşte "calitatea vieţii". Nu există viaţă lipsită de calitate, viaţa este o valoare absolută, fiind darul lui Dumnezeu.
Banii şi bunurile materiale nu aduc fericirea şi nici n-o întreţin. Omul poate găsi fericirea în interiorul său dacă Îl are pe Dumnezeu în suflet. Dacă nu găseşte fericirea în sufletul său, atunci n-o poate găsi nici în toate bogăţiile Pământului. Au existat şi împăraţi care aveau de toate şi erau nefericiţi şi au existat şi săraci care nu aveau mai nimic şi erau fericiţi, deci fericirea nu depinde de bani sau bogăţii. În plus, problema sărăciei nu poate fi rezolvată prin uciderea săracilor. Viaţa umană este sacră şi inviolabilă, indiferent de calitatea ei. Viaţa pe Pământ nu este lipsită de încercări, de necazuri. Dumnezeu nu a vrut răul în lume. Întreaga răspundere pentru răul din lume îi revine omului. Necazurile şi bolile au intrat în lume mai întâi datorită păcatului strămoşesc al omului, pentru că omul a cedat ispititorului. De asemenea, au şi diferite cauze genetice şi alte cauze (alcoolismul, fumatul, etc.) Deci, necazurile şi bolile nu sunt date de Dumnezeu, ci sunt cauzate de oameni. Una este a da, a vrea şi cu totul altceva este a permite.
Necazurile sunt permise şi ca încercări pentru noi, în scop pedagogic, educativ. Toţi suntem încercaţi pe pământ. Dar Dumnezeu ne spune în Biblie că el nu permite ca cineva să fie încercat peste puterea sa, chiar dacă, atunci când pierdem sau suferim în viaţă, nouă ni se pare că necazurile noastre sunt prea mari pentru noi. Nici un om nu e încercat peste puterea sa, nici cei cu handicap, boli sau diferite deficienţe mai mult sau mai puţin grave. Un om e încercat mai mult, altul mai puţin, pentru că unul e capabil să treacă prin încercări mai mari, altul e capabil să treacă prin încercări mai mici, dar nimeni nu este încercat peste puterea sa.
Deci, un scop al necazurilor este cel pedagogic, educativ. Marele scriitor Giovanni Papini spunea : « Dacă aş fi suferit când eram tânăr cât sufăr acum când sunt bătrân, aş fi ajuns un geniu .»
«Dumnezeu nu a venit să suprime suferinţa, nu a venit să o explice, dar a venit ca să o umple de prezenţa Sa», spune un alt scriitor, Paul Claudel. Şi asta până în rădăcinile sale cele mai profunde.
Sfântul Ignaţiu de Loyola spune că atunci când vine boala trebuie să ne convingem « că ea nu este un dar inferior sănătăţii ». Acest sfânt s-a convertit tocmai în boală. A avut ocazia să reflecteze, să se dedice lecturilor spirituale, rugăciunii. Bolnavul îi ajută mai mult, cu răbdarea sa, cu cuvinte edificatoare, cu exemplul, pe vizitatori, decât ei pe el. Sfântul Ioan Hrisostomul scrie : « Dacă la boală te încrezi în Dumnezeu, îi place mai mult decât dacă ai face multe fapte bune când eşti sănătos. » Iar Blaise Pascal scrie : « Cunosc pericolul sănătăţii, dar şi marile avantaje ale bolii. »
Pe de altă parte, suferinţa are şi rolul de a ne da ocazii pentru a practica iubirea unii faţă de alţii. În acest sens, papa Ioan Paul al II – lea scria despre suferinţă : « Suferinţa e prezentă în lume pentru a face să se descătuşeze iubirea, pentru a face să se nască fapte de iubire faţă de aproapele. »
Dumnezeu nu permite nici ispite peste puterea noastră : "Nu v-a ajuns nici o ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să iesiţi din ea, ca s-o puteţi răbda." (1 Cor. 10,13)
Un alt motiv pentru care Dumnezeu permite necazurile din lume este şi pentru a nu ne lega cu toate puterile de această viaţă trecătoare, ci să ne îndreptăm speranţa spre viaţa veşnică.
Necazurile şi răul din lume sunt explicate mult mai pe larg de ramura teologiei numită teodicee.
Dar, mai presus de toate, Dumnezeu este solidar cu suferinţa noastră: Domnul Isus Cristos a venit şi a suferit aici. El s-a sacrificat pentru noi ca să ne deschidă calea spre mântuire, dar mai departe depinde de noi dacă ne mântuim. Ne mântuim dacă facem pocăinţă de păcate şi urmăm cuvântul său, aşa cum vom vedea mai jos. Avem liberul arbitru, adică libertatea voinţei de a alege între bine şi rău şi suntem responsabili de ceea ce alegem. Dumnezeu nu a creat roboţi, ne-a înzestrat cu liberul arbitru, adică libertatea voinţei de a alege între bine şi rău şi suntem responsabili de ceea ce alegem. Domnul Cristos a murit pe cruce pentru noi fără de noi, dar nu ne poate mântui fără de noi, fără colaborarea noastră. Dumnezeu ar fi putut găsi şi o altă cale pentru a ne deschide calea spre mântuire, dar numai prin sacrificiul suprem ne putea arăta iubirea lui maximă. Domnul nostru Isus Cristos însuşi a spus : „Nimeni nu are o iubire mai mare decât cel care îşi dă viaţa pentru prietenii Săi” (Ioan 15:13) Şi a dovedit din plin aceasta. Prin liberul arbitru omul poate valorifica jertfa Domnului Isus Cristos sau o poate face zadarnică pentru el. Deci, să nu zădărnicim jertfa Domnului Isus Cristos pentru noi! Să ne străduim să ajungem în rai, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă veşnică şi atât de fericită cum nici nu ne putem imagina! Dacă ne vom mântui, vom avea parte de împlinirea acelui "desiderium" de care am vorbit, împlinirea acelei dorinţi de fericire totală, "împlinire până la stele".
Se povesteşte că un om a avut într-o noapte un vis interesant. Se făcea că se afla într-un pustiu uriaş, unde vedea, privind înapoi, urmele paşilor pe nisip pe care îi făcuse pe urmele paşilor lui Isus : urmele paşilor lui Isus împreună cu urmele paşilor săi. Dar spre surprinderea sa, a remarcat că în anumite zile nu erau două urme de paşi pe nisip, ci una singură : erau zilele în care avusese cel mai mult de suferit. Atunci a zis : « Doamne, tu ai promis că vei rămâne cu noi în toate zilele. De ce m-ai lăsat singur tocmai în momentele cele mai grele ? » Iar Domnul a răspuns : « Zilele în care ai văzut o singură urmă pe nisip sunt zilele în care te-am purtat în braţe. Nu e urma paşilor tăi, ci urma paşilor mei. »
În legătură cu suferinţa este exemplul lui Iov în Biblie. Iov era un om drept şi un diavol i-a spus lui Dumnezeu că lui Iov îi este uşor să fie drept când îi merge bine, apoi i-a cerut voie lui Dumnezeu să-l pună la încercare cu necazuri. Primul necaz : a pierdut toată averea şi i-au murit toţi copiii. Iov nu s-a revoltat împotriva lui Dumnezeu, ci a spus : «Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!» (Iov 1,21). Atunci diavolul a cerut voie pentru a doua încercare, iar Dumnezeu a permis încă o încercare, cu condiţia să nu se atingă de viaţa sa. Iov a fost atins de o boală grea, încât ajunsese să stea pe o grămadă de gunoi, plin de bube. „Atunci nevasta lui a zis către el : «Te ţii mereu în statornicia ta? Blestemă pe Dumnezeu şi mori! ». Dar Iov îi răspunse : «Vorbeşti cum ar vorbi una din femeile nebune! Ce? Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare şi pe cele rele?» Şi în toate acestea, Iov n-a păcătuit deloc cu buzele sale.” (Iov 2, 9 – 10) Pentru că nu a păcătuit în ciuda atâtor încercări, Dumnezeu l-a răsplătit, dându-i din nou sănătate, mulţi copii şi prosperitate, toate într-o măsură mult mai mare decât avusese înainte.

Nu este permis să se recurgă la avort nici dacă s-ar concepe un copil nedorit. Concepţia nedorită a unui copil nu dă dreptul cuiva să recurgă la avort (acest caz l-am explicat la începutul materialului, în paragraful 1, deoarece este un motiv mai des invocat).
Apoi, faptul de a fi un copil dorit sau nedorit este foarte relativ: un copil nedorit la început, poate deveni acceptat, apoi dorit şi iubit, iar un copil dorit la început, poate deveni nedorit datorită comportamentului său negativ de mai târziu.

Nu este permis să se recurgă la avort nici dacă s-ar concepe copilul din relaţii sexuale care au loc înainte de căsătoria creştină sau, mai rău, din relaţii care au loc în afara căsătoriei creştine Chiar dacă a avut relaţii sexuale înainte de căsătoria creştină (relaţii sexuale pre – maritale) sau, mai rău, în afara căsătoriei creştine (relaţii sexuale extra – maritale), nu trebuie să-şi ucidă copilul, ci trebuie să-l nască şi, dacă nu-l poate creşte, să aleagă una sau mai multe dintre soluţiile alternative descrise în paragraful 2.
Dacă îl poate creşte ea însăşi, nu trebuie să se teamă că se va căsători greu din cauză că are copil, căci sunt atâţia bărbaţi care iau în căsătorie femei cu copii, fie că au şi ei copii, fie că nu au. Sau poate că se va căsători cu tatăl copilului. Dacă va apela la asociaţiile de mai sus sau la alte asociaţii pentru viaţă în alte oraşe, va primi ajutor material şi, dacă va dori, va putea locui la un centru maternal până la un timp după naştere şi apoi va putea lăsa copilul la o familie care acordă asistenţă maternală pentru un timp, apoi îl va putea lua înapoi. O altă soluţie este adopţia, dacă părinţii doresc aceasta. Dacă mama este elevă sau studentă poate să meargă la şcoală şi cât timp este însărcinată şi după ce naşte. După cum am văzut, cel mult după câteva luni de la concepţie, mama aproape întotdeauna trece de la împotrivire la acceptare şi de la acceptare la iubire. Acest lucru este valabil şi pentru părinţii tinerei mame necăsătorite: chiar dacă, poate, la început unii dintre ei se împotrivesc naşterii copilului, cel mult după câteva luni de la concepţie se obişnuiesc cu gândul că fiica lor va naşte copilul. Şi, oricum, fata nu trebuie să asculte de părinţi dacă aceştia ar îndemna-o la avort sau la oricare alt lucru rău.

Nu este permis să se recurgă la avort nici dacă s-ar prevedea naşterea unui copil cu handicap (fizic sau psihic), boli incurabile sau malformaţii grave, pentru că, în acest caz, ar însemna să fim de acord şi cu uciderea copiilor deja născuţi care au handicap, boli incurabile sau malformaţii grave sau cu uciderea adulţilor cu aceste deficienţe şi atunci am fi ca în Germania lui Hitler, unde cei cu handicap sau cu boli incurabile erau exterminaţi. După cum am văzut, este acelaşi om începând de la concepţie, indiferent că se află în interiorul organismului mamei sau în exteriorul acestuia. Orice viaţă, chiar şi cea cu deficienţe, este sacră şi inviolabilă. Viaţa umană trebuie primită indiferent de calitatea ei. Studii bine documentate arată că persoanele cu malformaţii nu sunt mai puţin bucuroase de viaţă decât persoanele zise „normale”. Cea mai mare parte a părinţilor care au un copil handicapat se declară fericiţi că au copilul şi aproape toţi declară că ei, copiii handicapaţi, se simt fericiţi. În toate ţările este impresionant numărul părinţilor cu copii handicapaţi care militează împotriva avortului.

Nu este permis să se recurgă la avort nici dacă femeia a rămas însărcinată în urma unui viol sau în urma unui incest, pentru că nu trebuie să fie ucis copilul pentru delictul tatălui său. Există în morală un principiu foarte clar: nu se poate repara o nedreptate printr-o altă nedreptate şi mai mare. În plus, femeia care a fost victima unui viol sau incest, dacă a rămas însărcinată şi face avort, adaugă o traumă şi mai mare la trauma psihică pe care o suferă în urma violului. Indiferent cum vine copilul la existenţă (din viol, incest sau altfel) este o fiinţă umană în care Dumnezeu şi-a pus chipul Său, şi are dreptul la viaţă.
Este adevărat că există şi unele cazuri dureroase, dramatice. Dar este tot adevărat că e nedrept să se recurgă la ucidere pentru a rezolva aceste cazuri, oricât ar fi ele de dureroase şi de dramatice. Avortul nu trebuie făcut în nici un caz. După cum am văzut, nici un om nu vine la existenţă din întâmplare, ci din voinţa lui Dumnezeu.

Ce e de făcut în cazul în care trebuie să se aleagă între viaţa mamei şi viaţa copilului? În practică, în zilele noastre, o asemenea situaţie disperată este extrem de rară. Uneori medicii exagerează situaţia reală spre a o speria pe mamă şi a o determina să-şi avorteze copilul. O fac din ignoranţă profesională, din dorinţa de câştig sau din diferite alte motive. Dar chiar în cazul real că viaţa mamei este în pericol, este de datoria medicului să susţină în viaţă atât mama cât şi copilul, utilizând toate mijloacele terapeutice. Dacă s-au utilizat toate mijloacele pentru a salva atât mama cât şi copilul, tot nu trebuie făcut avortul, însă în acest caz poate fi şi situaţia unui act cu dublu efect, adică să fie permis sub aspect moral un tratament sau o operaţie necesară pentru a salva viaţa mamei, deşi se prevede că, indirect, va muri copilul: în acest caz, moartea copilului e un efect secundar dureros, dar nedorit. Dar nici într-un caz nu trebuie săvârşită în mod direct avortarea copilului. Un medic croat, Dr. Antun Lisec, spune de exemplu despre sarcina extrauterină: „Sarcina extrauterină este o provocare pentru cadrele sanitare, în special pentru ginecologi, care ar trebui să descopere ce ar fi de făcut fără a ucide copilul nenăscut, a-i da şansa să-şi continue creşterea şi în acelaşi timp a preveni moartea mamei.” („Darul Vieţii”, nr. 6, iunie 2004). Sunt şi mame care se sacrifică pentru a putea trăi copilul. O astfel de mamă martiră a fost Gianna Beretta Molla, care a fost şi medic. Ea a trăit între anii 1922 şi 1962în Italia. A acceptat să-şi rişte viaţa, la numai 39 de ani, refuzând să-şi avorteze fetiţa. A refuzat să urmeze tratamentul care i-ar fi putut salva viaţa, dar care i-ar fi provocat avortul. Înainte de naşterea grea îi repeta soţului ei: „Dacă trebuie să alegeţi între mine şi copil, nici o ezitare: alegeţi, o cer hotărât, alegeţi copilul. Pe el să-l salvaţi.” În faţa obligaţiilor pentru familie a trebuit să aibă întâietate obligaţia de a nu-şi ucide copilul. A născut fetiţa care era al patrulea copil, dar ea a murit pentru viaţa copilului şi a fost beatificată (declarată fericită) la 24 aprilie 1995. La beatificare au participat şi soţul împreună cu copiii ei. Beatificarea este o etapă premergătoare canonizării . Pe data de 21 decembrie 2003, Biserica Catolică a recunoscut un miracol obţinut prin mijlocirea ei, iar pe 16 mai 2004 a fost canonizată. Multe mame în aşteptarea naşterii se îndreaptă către Sfânta Gianna pentru a-i cere ajutorul, iar altele pentru a-i cere curajul de a spune “nu” avortului. Biserica Catolică spune despre Sfânta Gianna şi despre alte mame ca ea: „Acestea sunt mamele care, într-o lume atât de cufundată în întuneric, aprind lumini de speranţă. Într-o lume în care prea uşor se poate ucide, aceste mame radical creştine, au curajul să primească şi să apere viaţa. Cu orice preţ, plătind chiar preţul vieţii. Fiindcă viaţa vine de la Dumnezeu şi trebuie primită ca un dar al Său”. „Cine nu ar fi cuprins de cea mai autentică admiraţie la văzul acelei mame care, în pericolul aproape sigur al morţii, se sacrifică în mod eroic pentru a putea salva viaţa copilului ei? Ceea ce suferă ea pentru a se achita de obligaţia sa naturală, îi poate răsplăti numai Dumnezeu şi o va şi răsplăti nu numai cu o măsură bună, ci cu una care se revarsă.” („Casti connubiis” – „Cununia curată”).
Informaţii despre Sfânta Gianna se găsesc şi pe site-ul urmator:
http://www.hli.org/gianna_molla/

Deci, nici un motiv, oricare ar fi el, nu dă dreptul cuiva să recurgă la avort.

Pentru darksukubus69 :

VIAŢA UMANĂ ESTE SACRĂ ŞI INVIOLABILĂ! Dumnezeu spune clar într-o poruncă: SĂ NU UCIZI ! Numai Dumnezeu e stăpânul vieţii! Nu avem dreptul să ne atingem de viaţă. Dumnezeu vrea să se nască orice copil care s-a conceput. Sufletul copilului este creat de Dumnezeu în momentul concepţiei, deci nici un copil nu se concepe din întâmplare, ci din voinţa lui Dumnezeu. Viaţa vine de la Dumnezeu şi trebuie primită ca un dar al său. Părinţii sunt doar colaboratori ai lui Dumnezeu în transmiterea vieţii, nu stăpâni ai vieţii. Nu există dreptul la moarte, există numai dreptul la viaţă !
Aşa cum spuneam, este dovedit fără dubiu, cu argumente clare, biologice şi religioase, că omul este om din clipa concepţiei, atât trupeşte, cât şi sufleteşte. Trupeşte, chiar de la concepţie, adică de la fecundaţie, zigotul posedă un cod genetic uman şi propriu, diferit de codul genetic al mamei şi de cel al tatălui, deci chiar de la concepţie este fiinţă umană unică. Toate trăsăturile trupului omenesc sunt programate în codul genetic. Codul genetic este tiparul genetic complex al dezvoltării umane şi conţine: sexul copilului, culoarea părului şi a ochilor, înălţimea, nuanţa tenului, forma feţei, forma nasului, chiar şi firele de păr. Dezvoltarea ulterioară a corpului său nu este decât o derulare a acestui program care există deja de la început, din momentul concepţiei. Iar sufleteşte, Dumnezeu crează sufletul copilului tot în acel moment al concepţiei.

În ce priveşte concepţia copilului « nedorit », « neaşteptat » :
Concepţia nedorită a unui copil nu dă dreptul cuiva să recurgă la avort (şi nici un alt motiv nu dă dreptul cuiva să recurgă la avort, după cum am arătat pe bloguri, în materialul Dreptul la viaţă). Nici un om nu vine la existenţă din întâmplare, ci din voinţa lui Dumnezeu şi El îi va ajuta pe părinţi să le asigure copiilor cele necesare vieţii prin posibilităţile pe care le scoate în cale. În plus, ajută şi statul şi multe asociaţii, ONG-uri şi fundaţii (unele adrese şi telefoane ale acestora sunt pe bloguri). Deci părinţii nu trebuie să se teamă dacă s-a conceput un copil nedorit (sau mai mulţi copii nedoriţi). Apoi, faptul de a fi un copil dorit sau nedorit este foarte relativ: un copil nedorit la început, poate deveni acceptat, apoi dorit şi iubit, iar un copil dorit la început, poate deveni nedorit datorită comportamentului său negativ de mai târziu.

Dacă cineva crede că nu are iubire pentru un nou copil, va putea dobândi această iubire cu timpul. Medicii ginecologi sunt de acord asupra faptului că un număr foarte mare de sarcini nu sunt programate şi deci, în primul moment, nu sunt voite. Cu toate aceastea, mama depăşeşte şocul iniţial, acceptă copilul care creşte în ea şi apoi aşteaptă cu nerăbdare naşterea lui. Cel mult după câteva luni de la concepţie, mama aproape întotdeauna trece de la împotrivire la acceptare şi de la acceptare la iubire.

« O lume în care toţi copiii să fie doriţi ar fi ideală, după cum ideală ar fi o lume în care toate soţiile să fie dorite de soţi, toţi soţii de soţii, toţi părinţii bătrâni să fie doriţi de copiii lor, toate popoarele : negri, ţigani, evrei, să fie dorite de celelalte popoare, în care nici un om, nicăieri şi niciodată să nu fie nedorit de ceilalţi. Dar o asemenea lume nu există (pe pământ), iar dacă încercăm să o realizăm prin eliminarea tuturor nedoriţilor, ne trezim în Germania lui Hitler, unde singurul popor care avea voie să mai existe era cel arian, fiindcă era singurul dorit. Nu există nici un criteriu pentru a se putea spune că un copil dorit va fi fericit şi iubit, sau că un copil nedorit va fi nefericit şi neiubit. Sunt copii nedorţi şi totuşi aduşi pe lume, care sunt apoi foarte iubiţi şi, invers, copii doriţi, care sunt apoi foarte nefericiţi. Medicii ginecologi sunt de acord asupra faptului că un număr foarte mare de sarcini nu sunt programate şi deci, în primul moment, nu sunt voite. Cu toate aceastea, mama depăşeşte şocul iniţial, acceptă copilul care creşte în ea şi apoi aşteaptă cu nerăbdare naşterea lui.» (Asociaţia Medicilor Catolici, « Avortul – întrebări şi răspunsuri », Ed. Presa Bună, Iaşi, 1993, p. 30)

Chiar şi “strict biologic” s-a dovedit în mod clar, fără dubiu, că omul este om din momentul concepţiei, am argumentat din plin acest lucru pe blogurile mele.
În plus, un proces cum este apariţia unui nou om, nu este lipsit de intervenţia lui Dumnezeu şi nu se petrece fără ştirea şi voia Lui.

ŞTIINŢA ŞI RELIGIA NU SE CONTRAZIC, CI SE ÎMBINĂ ŞI SE COMPLETEAZĂ. Chiar aceasta este tema tezei mele de doctorat : ARMONIA DINTRE RELIGIE ŞI ŞTIINŢĂ.
CU CÂT ŞTIINŢA AVANSEAZĂ MAI MULT, CU ATÂT AJUNGE LA ACELEAŞI ADEVĂRURI PE CARE LE SUSŢINE RELIGIA. DE EXEMPLU, RELIGIA A SUSŢINUT ÎNTOTDEAUNA CĂ OMUL ESTE OM DIN CLIPA CONCEPŢIEI, IAR ASTĂZI ŞTIINŢA, PRIN RECENTELE DESCOPERIRI ALE GENETICII, A AJUNS LA ACELAŞI ADEVĂR. OMUL ESTE O UNITATE BIDIMENSIONALĂ: TRUP MATERIAL ŞI SUFLET IMATERIAL ŞI TREBUIE PRIVIT ÎN ÎNTREGUL SĂU, NU DOAR CA TRUP, PENTRU CĂ NU SUNTEM DOAR MATERIE, DOAR PARTE BIOLOGICĂ. Dacă nu ar exista sufletul care să anime trupul, atunci trupul ar fi mort. “Bios” înseamă viaţă, iar izvorul vieţii este Dumnezeu, viaţa fiind darul lui Dumnezeu. Informaţiile pe care le postez sunt informaţii atât din ştiinţă, cât şi din religie. În afară de codul genetic, copilul are şi spirit creat de Dumnezeu în clipa concepţiei, în ovulul fecundat. Marele fiziolog Nicolae Paulescu scria că „zămislirea se face în momentul întâlnirii celor două celule sexuale, a căror unire formează ovulul fecundat. În acel moment, Dumnezeu trimite (creează în ovulul fecundat – n.n.) sufletul.” (Nicolae Paulescu, „Fiziologie Filosofică – Noţiunile de suflet şi Dumnezeu în Fiziologie”). Îţi recomand să cauţi şi să citeşti în întregime această carte. De asemenea, îţi recomand şi cartea « Cugetări », scrisă de marele matematician, fizician şi filosof francez, Blaise Pascal.

Unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai geneticii, Jérôme Lejeune, ne răspunde prin afirmaţia pe care a făcut-o: “Omul este om din momentul concepţiei. Fiinţa omenească este de atunci desăvârşită şi unică.” Afirmaţia sa este confirmată de cercetări făcute în Anglia, Franţa şi S.U.A., care au fost acceptate de comunitatea ştiinţifică internaţională. Deci, în zilele noastre, s-a dovedit în mod clar că un copil este fiinţă umană din momentul concepţiei, adică din momentul fecundaţiei.
Savantul Robert Edwards a definit ovulul fecundat (zigotul): “o fiinţă umană microscopică în stadiul cel mai precoce de dezvoltare.” Zigotul, noua fiinţă umană minusculă, va trece în continuare prin stadii de dezvoltare care vor primi diferite nume: embrion, făt. Însă nu există vreo discontinuitate, vreun salt calitativ sau vreo modificare revoluţionară de la un stadiu de dezvoltare la altul, ci este doar o derulare, o desfăşurare a codului genetic din clipa fecundaţiei.

Religia şi ştiinţa sunt complementare, sunt în armonie, iar cei mai mulţi savanţi şi filosofi sunt credincioşi. Numai ştiinţa superficială poate să ducă la ateism, dar ştiinţa adâncă îl conduce pe om spre religie, aşa cum spunea şi filosoful Francis Bacon : „Puţina gustare a ştiinţei poate duce la ateism, dar adâncirea ştiinţei îl aduce pe om la Dumnezeu”. Ruptura dintre religie şi ştiinţă e artificială şi e de domeniul trecutului. În prezent, religia şi ştiinţa au început să se regăsească una pe alta şi să redescopere armonia dintre ele. Iată ce spunea, de exemplu, savantul român Nicolae Constantin Paulescu (cel care a descoperit insulina) : „Sunt tot aşa de sigur de existenţa sufletului ca de orice adevăr bine stabilit de ştiinţa experimentală. Şi această siguranţă nu este o simplă credinţă, ci o convingere profundă, dobândită în mod ştiinţific.”
"Omul de ştiinţă nu se poate mulţumi să spună: Cred în Dumnezeu, ci trebuie să afirme : Ştiu că Dumnezeu este!" (Nicolae C. Paulescu)
« Dacă tabla înmulţirii sau teorema lui Pitagora ar avea precepte morale, s-ar găsi mulţi să le nege adevărul. » (Nicolas Malebranche)

Au început şi la noi in ţară cursuri despre armonia dintre religie, filosofie şi ştiinţă, care se fac în Occident de mai bine de 20 de ani. De exemplu, site-ul următor conţine revista on-line de studii în legătură cu armonia dintre religie şi ştiinţă. Puteţi vedea o declaraţie comună între mitropolitul (actual Patriarh) Daniel, rector, prorectori şi decanii facultăţilor, de demarare a studiilor în legatură cu armonia dintre religie şi ştiinţă:
http://www.jirrs.org/ro/index.html

Nu cu mult timp în urmă unii au crezut că religia şi ştiinţa n-ar avea nimic în comun, ba chiar că ar fi opoziţie, ceea ce este fals, pentru că religia şi ştiinţa sunt de fapt într-o armonie perfectă. Şi Einstein şi cei mai mulţi savanţi şi filosofi au fost convinşi de existenţa lui Dumnezeu şi a vieţii de dincolo de moarte.
Iată şi site-ul Fundaţiei Internationale de studii în legătură cu armonia dintre religie şi ştiinţă, Fundaţie ce are centre în foarte multe ţări de pe glob:
http://www.templeton.org/funding_areas/natural_sciences/astronomy_and_cosmology/

Scriitorul francez André Frossard a fost intâi ateu, apoi a devenit creştin şi a scris, printre altele, şi cartile „Dumnezeu există, eu L-am întâlnit” şi „Întrebari despre Dumnezeu”, care sunt traduse şi în limba română şi le recomand spre lectură.
La fel şi Paul Claudel, un alt scriitor francez a fost intâi ateu şi apoi a devenit creştin.
Şi exemplele ar putea continua.

Mai multe puteţi citi şi vedea pe blogul următor:

http://www.augustincezar.blogspot.com/
Acest blog conţine : Argumente ştiinţifice şi religioase că omul este om din momentul concepţiei. Adrese, numere de telefon şi site-uri ale unor asociaţii care oferă ajutor material, consiliere şi soluţii alternative pentru a nu face avort. Mărturii publice ale unor femei care au făcut avort. Mărturii ale unor femei care nu au făcut avort. Consecinţe fizice şi emoţionale ale avortului asupra femeii. Mărturii ale unor medici care au renunţat să facă avorturi. Legături cu multe alte site-uri asemănătoare.

Intraţi şi pe blogul următor:

http://www.cezar-iasi.blogspot.com/
Pe acest blog găsiţi: înregistrări video cu miracole ; videoclipuri ; legături cu numeroase site-uri foarte interesante (unele dintre ele conţin şi posturi TV on-line şi posturi de radio) ; cărţi foarte intersante care pot fi citite direct pe internet (fără a necesita descărcare în calculator) ; articole foarte interesante, etc. Adrese, numere de telefon şi site-uri ale unor asociaţii care ofera servicii caritative, etc.

Vă rog intraţi bloguri şi trimiteţi-le mai departe ca să folosească şi altora. Chiar merită.

Mi-am dat licenţa în bioetică, iar acum fac doctoratul în filosofie. Nu ca să mă laud spun ce studii am, ci pentru a arăta că sunt foarte bine documentat în domeniu.

Pentru întrebări şi dialog pot fi contactat pe messenger la id-ul vieru_cezar_iasi sau la adresa de e-mail vieru_cezar_iasi@yahoo.com