Prietenii lui Coaristana
muza_ta 
_oktober_
SPERANTA_482193
albastryca
bella_m
dannielle
camelia_27
RDiana
OanaTrifu
COSMETICE_DR_TEMT- Ana_Lavinia
GiulyBaby
Iovan_Thea
destin_srr
Iulia_na- Adova_Docika
gabriel32
patricia_14- niko1966
rashela
silvora_29
viorom
supermiki
mariachi
mamarutzata
giasmina
wilma
ilie_cristina_amalia
kenyaa
lenkka
kudika000490
didy_diana
Pentru orice probleme de functionare din acest modul, va rugam sa ne contactati.
Coaristana a comentat insemnarea lui Coaristana
Fiecare dintre noi traim asa cum se poate. Fiecare dintre noi avem o lume in
care ne invartim si cu care suntem obisnuiti. Lumea aceasta este uneori mai
complicata, alteori mai simpla. Se gasesc aici oameni de calitate, morali,
onesti, valorosi ca bogatie sufleteasca, dar si oameni marunti, ingusti, cu doze
mai mari sau mai mici de meschinarie.
O vazusem pe Sorana zilele trecute. Era inca frumoasa. Privirea ei luminoasa,
zambetul placut iti conferea o buna dispozitie. Stiam insa, ca viata ei nu
era numai parfum de roze. Mereu am admirat la ea, puterea de a se regasi,
de a o lua de la capat si de a se incarca de optimism si
candoare de fiecare data cand fusese strivita.
Mi-a povestit putin despre copila ei si am simtit vibratia sufletului ei
incarcat de iubire. Nu fusese neaparat o norocoasa. Parintii ei destul de
critici, aspri si reci cu ea si cu o oarecare indiferenta la tot ce insemna
viata ei, au facut-o de multe ori sa sufere mult. Exista si parinti care in
egoismul lor nu simt deloc nevoia sa-si ocroteasca copilul sau sa-i daruiasca
afectiune si tandrete. Asa erau parintii ei. Ea insa, nu a fost un astfel de
parinte. Si-a dedicat viata cresterii copilului ei si a vegheat
mereu asupra lui, cu mare grija si cu o dragoste materna
neconditionata. A vrut sa nu produca suferinta in inimioara lui, sa fie mereu
fericit in toata copilaria lui. S-a straduit mult sa fie o mama buna.
In schimb nu s-a preocupat deloc de fericirea ei. Desi parea de multe ori ca
este plamadita numai din iubire, a avut parte de foarte putina iubire. Delicata
si fragila a incercat mereu sa gaseasca marea iubire. N-a gasit-o insa
niciodata. Chiar daca a ales sa fie sotia unui barbat, nu s-a simit implinita
sufleteste cu aceasta alegere. Si astfel a ramas un mare gol si o
mare dezamagire in inima ei. A incercat sa daruiasca multa iubire, sa fie
tandra, buna, calda, dar in final a trebuit sa-si controleze emotiile, sa-si
infranga sensibilitatea ca sa poata rezista avalanselor de agresiune ce au
survenit cu timpul in viata ei. O agresiune nu atat fizica, cat
spirituala. Ca un cutit invizibil infipt si rasucit in pieptul ei. Nimeni nu
stia cat si cum sangereaza si atunci in disperare, si-a sters lacrimile si
a devenit ca o stanca, poate mai dura, poate mai aspra. Oricum mai puternica si
mai inteleapta. In mintea ei insa, a mai ramas multa candoare si multa
visare la ceea ce ar fi putut sa fie, despre un acel el care ar fi putut sa o
iubeasca mult, sa-i daruiasca o viata frumoasa si plina.
Un el, ca un zeu al iubirii, cu certitudine
inexistent, dar ametior de placut.
Pentru mine, Sorana, a fost mereu un exemplu de gandire pozitiva. Ea, desi
trecuta prin mai multe experiente nefericite, imi spunea ca inca
mai gaseste multa frumusete in viata ei. Era atat de fericita ca a
intalnit oameni deosebiti care i-au luminat drumul si de la care a
invatat foarte mult; a invatat sa fie buna si sincera cu cei din jurul
ei. Era recunoscatoare ca avut norocul sa fie in preajma acestor oameni
si sa interactioneze cu ei. Stia ca oricat de cenusiu se colora viata
ei uneori, o sa treaca si se gandea la toate zilele frumos colorate in
care se bucurase de toata atentia si consideratia acestor oameni de o bunatate
inepuizabila.
Imi place sa cred despre Sorana, ca e asemeni unei
ramurele de magnoliu, pe care daca te uiti mai
atent, se intrevad razlete boabe de muguri albi si roz.
Muguri din care, cu siguranta, mai tarziu, explodeaza superbe magnolii
neasemuit de frumoase si parfumate.
Si tocmai de aceea, mie imi este foarte draga Sorana.
care ne invartim si cu care suntem obisnuiti. Lumea aceasta este uneori mai
complicata, alteori mai simpla. Se gasesc aici oameni de calitate, morali,
onesti, valorosi ca bogatie sufleteasca, dar si oameni marunti, ingusti, cu doze
mai mari sau mai mici de meschinarie.
O vazusem pe Sorana zilele trecute. Era inca frumoasa. Privirea ei luminoasa,
zambetul placut iti conferea o buna dispozitie. Stiam insa, ca viata ei nu
era numai parfum de roze. Mereu am admirat la ea, puterea de a se regasi,
de a o lua de la capat si de a se incarca de optimism si
candoare de fiecare data cand fusese strivita.
Mi-a povestit putin despre copila ei si am simtit vibratia sufletului ei
incarcat de iubire. Nu fusese neaparat o norocoasa. Parintii ei destul de
critici, aspri si reci cu ea si cu o oarecare indiferenta la tot ce insemna
viata ei, au facut-o de multe ori sa sufere mult. Exista si parinti care in
egoismul lor nu simt deloc nevoia sa-si ocroteasca copilul sau sa-i daruiasca
afectiune si tandrete. Asa erau parintii ei. Ea insa, nu a fost un astfel de
parinte. Si-a dedicat viata cresterii copilului ei si a vegheat
mereu asupra lui, cu mare grija si cu o dragoste materna
neconditionata. A vrut sa nu produca suferinta in inimioara lui, sa fie mereu
fericit in toata copilaria lui. S-a straduit mult sa fie o mama buna.
In schimb nu s-a preocupat deloc de fericirea ei. Desi parea de multe ori ca
este plamadita numai din iubire, a avut parte de foarte putina iubire. Delicata
si fragila a incercat mereu sa gaseasca marea iubire. N-a gasit-o insa
niciodata. Chiar daca a ales sa fie sotia unui barbat, nu s-a simit implinita
sufleteste cu aceasta alegere. Si astfel a ramas un mare gol si o
mare dezamagire in inima ei. A incercat sa daruiasca multa iubire, sa fie
tandra, buna, calda, dar in final a trebuit sa-si controleze emotiile, sa-si
infranga sensibilitatea ca sa poata rezista avalanselor de agresiune ce au
survenit cu timpul in viata ei. O agresiune nu atat fizica, cat
spirituala. Ca un cutit invizibil infipt si rasucit in pieptul ei. Nimeni nu
stia cat si cum sangereaza si atunci in disperare, si-a sters lacrimile si
a devenit ca o stanca, poate mai dura, poate mai aspra. Oricum mai puternica si
mai inteleapta. In mintea ei insa, a mai ramas multa candoare si multa
visare la ceea ce ar fi putut sa fie, despre un acel el care ar fi putut sa o
iubeasca mult, sa-i daruiasca o viata frumoasa si plina.
Un el, ca un zeu al iubirii, cu certitudine
inexistent, dar ametior de placut.
Pentru mine, Sorana, a fost mereu un exemplu de gandire pozitiva. Ea, desi
trecuta prin mai multe experiente nefericite, imi spunea ca inca
mai gaseste multa frumusete in viata ei. Era atat de fericita ca a
intalnit oameni deosebiti care i-au luminat drumul si de la care a
invatat foarte mult; a invatat sa fie buna si sincera cu cei din jurul
ei. Era recunoscatoare ca avut norocul sa fie in preajma acestor oameni
si sa interactioneze cu ei. Stia ca oricat de cenusiu se colora viata
ei uneori, o sa treaca si se gandea la toate zilele frumos colorate in
care se bucurase de toata atentia si consideratia acestor oameni de o bunatate
inepuizabila.
Imi place sa cred despre Sorana, ca e asemeni unei
ramurele de magnoliu, pe care daca te uiti mai
atent, se intrevad razlete boabe de muguri albi si roz.
Muguri din care, cu siguranta, mai tarziu, explodeaza superbe magnolii
neasemuit de frumoase si parfumate.
Si tocmai de aceea, mie imi este foarte draga Sorana.
Coaristana a comentat insemnarea lui muza_ta
Buburuza colorată, rămasă îngândurată
Sus spre soare s-a suit, și la soare s-a-ncălzit.
Acum încearcă să zboare: își întinde aripioare,
Uite... o, că a zburat: lucru foarte minunat.
Buburuza colorată, zboară și este distrată:
Se înalță către soare, fluturând, din aripioare.
poezie pentru copii de Paul Preda Păvălache din Cartea mea de poezie, volumul
III (26 ianuarie 2011)
Coaristana a comentat insemnarea lui Coaristana
Flavia era foarte tanara. Era o copila cu o minte ascutita si o sensibilitate
deosebita. Nu iti dadeai seama imediat cand o vedeai, pentru ca era genul de
copil cuminte, care nu avea nimic de comentat sau de replicat la cele ce i se
spuneau ca trebuia sa faca. Si totusi asa cum se stie ca apele
linistite sunt foarte adanci, asa era si ea. Linistita si cuminte, dar sufletul
ei vibra la maxim de sentimente si emotii care nu ajungeau sa fie vazute cu
ochiul liber.
In fiecare zi parcurgea drumul pana la scoala, sperand sa-l vada pe el,
cel pe care il credea cel mai inteligent si deosebit baiat.
El nu o vedea. Pentru el, ea era probabil doar o umbra, o figura comuna
intr-un sir de figuri pe care le vezi pe coridoarele scolii si nu le
acorzi nici o importanta. Si totusi ea spera. Spera ca intr-o buna zi el sa o
vada. Sa-i vada chipul, sa-i intalneasca privirea, sa-i cunoasca delicatetea si
frumsetea sufletului ei.
Nimeni nu stia secretul ei, iubirea ei ascunsa. Pentru ca ea era vesela mereu si
nu lasa sa se vada nici o emotie pe fata ei. Ceea ce o tulbura cel mai tare era
ca il simtea capabil sa o inteleaga, il simtea capabil sa fie tandru, sa fie
cald si stia ca nu ar plictisi-o niciodata daca ar vorbi cu ea. Pentru ca
dincolo de ceea ce reprezenta pentru ea, el nu era din categoria celor comuni.
Si ea stia foarte bine acest lucru.
Si mai stia ca daca ei doi ar trai o poveste de iubire, s-ar infiora florile,
s-ar tulbura marile si ar inverzi padurile...
Insa, destinul nu i-a lasat sa se cunoasca atunci cand iubirea
putea sa fie traita ametitor de intens si fermecator
de pur ... fiecare a plecat pe drumul lui, pierzandu-se incet pe ale
lui carari.
N-a fost sa fie! Sau n-au stiut sa vrea destul ca sa fie...sau poate ca ea
s-a temut in mod absurd si ciudat sa traiasca o iubire ca o dulce
poezie, ca o dulce nebunie, lasand-o trist
sa inmugureasca numai si numai in ea, ca si
cum dezvaluirea fireasca ar fi inspaimanatat-o.
Hmmm...Cine stie? Poate ca mesajul lui ar fi fost :
"Nu fugi! Ramai aici, cu mine...tine-ma strans de mana si deschide-ti inima
spre inima mea! Nu fugi!!!"
Dar...inainte sa aiba vreodata ocazia sa spuna si el ceva, ea fugii. Definitiv.
deosebita. Nu iti dadeai seama imediat cand o vedeai, pentru ca era genul de
copil cuminte, care nu avea nimic de comentat sau de replicat la cele ce i se
spuneau ca trebuia sa faca. Si totusi asa cum se stie ca apele
linistite sunt foarte adanci, asa era si ea. Linistita si cuminte, dar sufletul
ei vibra la maxim de sentimente si emotii care nu ajungeau sa fie vazute cu
ochiul liber.
In fiecare zi parcurgea drumul pana la scoala, sperand sa-l vada pe el,
cel pe care il credea cel mai inteligent si deosebit baiat.
El nu o vedea. Pentru el, ea era probabil doar o umbra, o figura comuna
intr-un sir de figuri pe care le vezi pe coridoarele scolii si nu le
acorzi nici o importanta. Si totusi ea spera. Spera ca intr-o buna zi el sa o
vada. Sa-i vada chipul, sa-i intalneasca privirea, sa-i cunoasca delicatetea si
frumsetea sufletului ei.
Nimeni nu stia secretul ei, iubirea ei ascunsa. Pentru ca ea era vesela mereu si
nu lasa sa se vada nici o emotie pe fata ei. Ceea ce o tulbura cel mai tare era
ca il simtea capabil sa o inteleaga, il simtea capabil sa fie tandru, sa fie
cald si stia ca nu ar plictisi-o niciodata daca ar vorbi cu ea. Pentru ca
dincolo de ceea ce reprezenta pentru ea, el nu era din categoria celor comuni.
Si ea stia foarte bine acest lucru.
Si mai stia ca daca ei doi ar trai o poveste de iubire, s-ar infiora florile,
s-ar tulbura marile si ar inverzi padurile...
Insa, destinul nu i-a lasat sa se cunoasca atunci cand iubirea
putea sa fie traita ametitor de intens si fermecator
de pur ... fiecare a plecat pe drumul lui, pierzandu-se incet pe ale
lui carari.
N-a fost sa fie! Sau n-au stiut sa vrea destul ca sa fie...sau poate ca ea
s-a temut in mod absurd si ciudat sa traiasca o iubire ca o dulce
poezie, ca o dulce nebunie, lasand-o trist
sa inmugureasca numai si numai in ea, ca si
cum dezvaluirea fireasca ar fi inspaimanatat-o.
Hmmm...Cine stie? Poate ca mesajul lui ar fi fost :
"Nu fugi! Ramai aici, cu mine...tine-ma strans de mana si deschide-ti inima
spre inima mea! Nu fugi!!!"
Dar...inainte sa aiba vreodata ocazia sa spuna si el ceva, ea fugii. Definitiv.
Coaristana a comentat insemnarea lui Coaristana
Cum poti primi rautatea? Ma intreb uneori...
Adica ce trebuie sa faci ca vulcanul de lava toxica ce se revarsa catre tine din
sufletul unui om care vrea sa te raneasca, sa il poti evita? Sau macar sa
nu lasi sa te atinga toxicitatea lui.
De multe ori gresesti si te lasi cuprins de revolta si incerci sa te aperi
atacand in forta, chinuind fiinta ta care nu are puterea sa reziste la atata
rautate si presiune. Si care nu vrea deloc sa aiba de-a face cu uratenia in
viata sa si nu vrea sa isi dea drumul la ce-i mai rau din el.
Dar reactia de revolta este si ea la randul ei dura, pentru ca se naste din
durere. Apoi, inevitabil, ierti.
Alteori poti sa te detasezi si sa incerci sa nu iei in seama prea tare,
jignirile, vorbele dure, nedreptatile sau orice agresiune verbala. Dar te
intristezi, totusi.Plangi. Suferi. Si in final, din nou, ierti.
Si apoi o vreme iara e bine si indraznesti sa crezi si mai mult, indraznesti sa
speri ca bunatatea, nobletea si iubirea au triumfat pana la
urma si ca ele sunt cele adevarate, cele dominante si te lasi purtata de
valul iluziei ca viata e frumoasa. Si uiti tot raul si iti spui ca a fost o
trista intamplare, o neatentie, o scapare in universul tau. Te hranesti cu
vise in care crezi si vrei sa existe in viata ta si faci totul sa fie
aievea ca-n vis. Si te minti ca iubesti...
Pana cand? Pana data viitoare cand...se sparge din te miri ce, globul magic si
te prabusesti in acelasi dramatic gol, al neimplinirii si dezamagirii.
In timp insa, nu mai esti atat de senin, atat de limpede, atat de candid
in credinta ta de a trai o viata frumoasa si
crezi ca totul e doar amagire, doar tristete, doar uratenie...si te gandesti de
ce meriti tu asta, de ce tu n-ai fost norocosul care sa cunosti frumusetea si
nobletea unui suflet bun...de ce?
Foarte putine suflete au noblete, au delicatete...dar sunt atat de frumoase,
atat de minunate si exista printre noi norocosi care le-au intalnit si si-au
unit destinele mergand pe drumul vietii impreuna. Si ma gandesc fara sa vreau:
Doamne cata frumusete pot trai in fiecare zi, in fiecare clipa....cat de darnica
a fost viata cu sufletul lor...cat de bogati sunt acei oameni, cata lumina
gasesti in inima lor, cat de frumosi devin cu timpul si cat de multa iubire stiu
sa primeasca si la randul lor sa daruiasca.
Dar poate intrebarea de ce, nu-si are rostul...nu trebuie sa ti-o pui niciodata,
pentru ca nu vei afla niciodata raspunsul. Trebuie doar sa accepti ceea ce ti
s-a dat si sa vezi partea plina a paharului, nu-i asa? Da, da, asa este!
Si uite asa traiesti. Zile si nopti, luni si ani, zeci de ani si ajungi
om batran cu gandul ramas doar la plecarea definitiva din aceasta
lume, in care n-ai gustat cu adevarat, din nefericire, nectarul unic
parfumat al vietii pamantesti.
Adica ce trebuie sa faci ca vulcanul de lava toxica ce se revarsa catre tine din
sufletul unui om care vrea sa te raneasca, sa il poti evita? Sau macar sa
nu lasi sa te atinga toxicitatea lui.
De multe ori gresesti si te lasi cuprins de revolta si incerci sa te aperi
atacand in forta, chinuind fiinta ta care nu are puterea sa reziste la atata
rautate si presiune. Si care nu vrea deloc sa aiba de-a face cu uratenia in
viata sa si nu vrea sa isi dea drumul la ce-i mai rau din el.
Dar reactia de revolta este si ea la randul ei dura, pentru ca se naste din
durere. Apoi, inevitabil, ierti.
Alteori poti sa te detasezi si sa incerci sa nu iei in seama prea tare,
jignirile, vorbele dure, nedreptatile sau orice agresiune verbala. Dar te
intristezi, totusi.Plangi. Suferi. Si in final, din nou, ierti.
Si apoi o vreme iara e bine si indraznesti sa crezi si mai mult, indraznesti sa
speri ca bunatatea, nobletea si iubirea au triumfat pana la
urma si ca ele sunt cele adevarate, cele dominante si te lasi purtata de
valul iluziei ca viata e frumoasa. Si uiti tot raul si iti spui ca a fost o
trista intamplare, o neatentie, o scapare in universul tau. Te hranesti cu
vise in care crezi si vrei sa existe in viata ta si faci totul sa fie
aievea ca-n vis. Si te minti ca iubesti...
Pana cand? Pana data viitoare cand...se sparge din te miri ce, globul magic si
te prabusesti in acelasi dramatic gol, al neimplinirii si dezamagirii.
In timp insa, nu mai esti atat de senin, atat de limpede, atat de candid
in credinta ta de a trai o viata frumoasa si
crezi ca totul e doar amagire, doar tristete, doar uratenie...si te gandesti de
ce meriti tu asta, de ce tu n-ai fost norocosul care sa cunosti frumusetea si
nobletea unui suflet bun...de ce?
Foarte putine suflete au noblete, au delicatete...dar sunt atat de frumoase,
atat de minunate si exista printre noi norocosi care le-au intalnit si si-au
unit destinele mergand pe drumul vietii impreuna. Si ma gandesc fara sa vreau:
Doamne cata frumusete pot trai in fiecare zi, in fiecare clipa....cat de darnica
a fost viata cu sufletul lor...cat de bogati sunt acei oameni, cata lumina
gasesti in inima lor, cat de frumosi devin cu timpul si cat de multa iubire stiu
sa primeasca si la randul lor sa daruiasca.
Dar poate intrebarea de ce, nu-si are rostul...nu trebuie sa ti-o pui niciodata,
pentru ca nu vei afla niciodata raspunsul. Trebuie doar sa accepti ceea ce ti
s-a dat si sa vezi partea plina a paharului, nu-i asa? Da, da, asa este!
Si uite asa traiesti. Zile si nopti, luni si ani, zeci de ani si ajungi
om batran cu gandul ramas doar la plecarea definitiva din aceasta
lume, in care n-ai gustat cu adevarat, din nefericire, nectarul unic
parfumat al vietii pamantesti.
Coaristana a comentat insemnarea lui Fumed
Am stat de multe ori si m-am intrebat:cine suntem noi? De ce femeia si barbatul
contemporan sufera atat de mult, indepartandu-se fiecare de menirea ce o au? De
ce exista mai putina dragoste si mai multa suferinta? De ce am devenit cu totii
falsi si reci?
Sunt intrebari care m-au facut sa ma gandesc mai profund la sensul existentei
noastre, unde anume gresim noi,barbatii si unde anume gresiti voi femeile!
Voi incerca sa definesc cum ar trebui sa vedem femeia ,din punctul meu de vedere
si m-as bucura daca toti barbatii ar privi-o asa cum o vad eu...
Barbatul in general iubeste femeia pentru el, sacrificand-o; atasamentul lui
este egoist; o iubeste pentru el nu pentru ea, o consuma nu o cultiva. Faptura
aceasta, pe care noi barbatii o numim FEMEIE, apartine umanitatii nostre,
dispune de insusiri ce trebuiesc valorificate, nu numai in folosul ei, ci si
pentru noi cei ce cautam unitatea, acordarea principiilor existentei,
implinirea.
Ce ar insemna lumea noastra, umanitatea de care dispunem, fara natura si
existenta feminina? Ea este un factor specific de plenitudine a vietii.
Existenta barbatului fara prezenta feminina ar fi abstracta si pustie; nu ar
cunoaste tensiune, nu ar avea indemn si nici savoare.
Azi oamenii nu mai stiu ca femeia trebuie sa fie frumoasa si sa ramana permanent
femeie, cu intreg complexul de insusiri care o definesc si care o fac sa
genereze viata in ce are mai intim, mai secret si mai fecund. Cel ce iubeste o
femeie cauta o compensatie, cauta o implinire suprema prin ceea ce el nu este si
nu poseda, cauta ceva specific naturii umane feminine, care sa-i poata aduce
unitatea, echilibrul si armonia.
Natura si destinul femeii care sunt mult mai splendide decat ne inchipuim,
pastreza un caracter pozitiv si major, ce urmeaza sa fie cultivate in sensul
desavarsirii lor si fericirii noastre.
Femeia,asa cum o vad contemporanii, are o utilitate in limitele biologiei si
economiei. Calitatile ei morale, farmecul si cantecul ei interior, ramane in
seama poetilor! Femeia este a lumii noastre, cu chipul madonei, cu rodul bogat a
tot ce are mai frumos aceasta lume, purtatoare a fiorului transcedentar al
existentei.
Femeia cultiva devotamentul si jertfa; ea aduce la viata puterea depasirii de
sine, puritatea si indemnul la frumusete. Calitatea ei fundamentala este
GENERAREA, ceea ce face din maternitate o dimensiune a ei cu totul specifica.
Aceasta calitate a ei a fost deseori gresit interpretata. Maternitatea nu este
numai un fapt al naturii organice, nu este un act de reproductie, ci este insasi
grandoarea umana a femeii, este darul suprem al existentei universale. Prin
maternitate femeia se implineste si implineste pe altii; rolul ei istoric -
pentru ca exista si un astfel de rol - este putin vizibil dar substantial; ea
este anonima CREATOARE a civilizatiei.
Barbatii iubesc femeia, dar nu o cunosc si o iubesc la nivelul si pe masura lor
individuala de a o intelege.
Conditia specifica a femeii, natura ei intima, este tratata ca fenomen biologic
sau cel mult psihologic. In fond este aici o problema metafizica. Poate ca
femeia nu stie ce si cum este ea facuta, pentru ca manifestarile ei sunt un dat
al existentei, mai putin al reflectiei pe care noi i-o aplicam.
Femeia, vazuta ca principiu existential, capata o calitate specifica ascunsa,
care se numeste FEMINITATE, calitate care dupa pozitia unilaterala si
superficiala practicata, nu poate fi inteleasa. Feminitate nu inseamna numai
gingasie, ci inseamna un complex de insusiri care i-au dat grandoare. Femeia are
umanitatea ei, fiinta cu o structura proprie, cu o viata interioara specifica,
ea detinand valori si sensuri cu totul particulare si general umane deodata.
Cand spunem ca o femeie este frumoasa, nu ar trebui sa consideram in mod
exclusiv numai linii si forme, pentru ca frumusetea femeii poate veni si din
alte insusiri. E vorba de calitatile ce vin din natura proprie umana, din viata
intelectuala si interioara.
Frumusetea pe care o vedem si ne bucuram noi, barbatii, nu apartine numai
trasaturilor regulate sau armoniei unor dimensiuni; ea apartine structurii si
vietii interioare, care da expresie unui mod propriu de manifestare, ce poate
duce la un adevarat stil moral.
Fara gingasie, fara finete sufleteasca, fara un fundal permanent de poezie si in
sfarsit fara eleganta in intreg modul sau de comportare, frumusetea femeii
ramane rece si inexpresiva. Tonul vorbirii, privirea si chiar gestul, sustinute
de acest complex de date interioare, duc in mod sigur la acea frumusete care ne
cucereste pe toti barbatii.
Frumusetea femeii este neindoielnic linie si forma, dar este in primul rand
farmec, care vine de dincolo de fizic. Frumusetea femeii ne face pe noi,
barbatii, mai buni si ne aduce bucuria de a trai.
(text integral compus de catre mine si publicat pe 30 Mai 2007 pe site-ul
Kudika-pseudonimul meu fiind atunci Antonyo)
contemporan sufera atat de mult, indepartandu-se fiecare de menirea ce o au? De
ce exista mai putina dragoste si mai multa suferinta? De ce am devenit cu totii
falsi si reci?
Sunt intrebari care m-au facut sa ma gandesc mai profund la sensul existentei
noastre, unde anume gresim noi,barbatii si unde anume gresiti voi femeile!
Voi incerca sa definesc cum ar trebui sa vedem femeia ,din punctul meu de vedere
si m-as bucura daca toti barbatii ar privi-o asa cum o vad eu...
Barbatul in general iubeste femeia pentru el, sacrificand-o; atasamentul lui
este egoist; o iubeste pentru el nu pentru ea, o consuma nu o cultiva. Faptura
aceasta, pe care noi barbatii o numim FEMEIE, apartine umanitatii nostre,
dispune de insusiri ce trebuiesc valorificate, nu numai in folosul ei, ci si
pentru noi cei ce cautam unitatea, acordarea principiilor existentei,
implinirea.
Ce ar insemna lumea noastra, umanitatea de care dispunem, fara natura si
existenta feminina? Ea este un factor specific de plenitudine a vietii.
Existenta barbatului fara prezenta feminina ar fi abstracta si pustie; nu ar
cunoaste tensiune, nu ar avea indemn si nici savoare.
Azi oamenii nu mai stiu ca femeia trebuie sa fie frumoasa si sa ramana permanent
femeie, cu intreg complexul de insusiri care o definesc si care o fac sa
genereze viata in ce are mai intim, mai secret si mai fecund. Cel ce iubeste o
femeie cauta o compensatie, cauta o implinire suprema prin ceea ce el nu este si
nu poseda, cauta ceva specific naturii umane feminine, care sa-i poata aduce
unitatea, echilibrul si armonia.
Natura si destinul femeii care sunt mult mai splendide decat ne inchipuim,
pastreza un caracter pozitiv si major, ce urmeaza sa fie cultivate in sensul
desavarsirii lor si fericirii noastre.
Femeia,asa cum o vad contemporanii, are o utilitate in limitele biologiei si
economiei. Calitatile ei morale, farmecul si cantecul ei interior, ramane in
seama poetilor! Femeia este a lumii noastre, cu chipul madonei, cu rodul bogat a
tot ce are mai frumos aceasta lume, purtatoare a fiorului transcedentar al
existentei.
Femeia cultiva devotamentul si jertfa; ea aduce la viata puterea depasirii de
sine, puritatea si indemnul la frumusete. Calitatea ei fundamentala este
GENERAREA, ceea ce face din maternitate o dimensiune a ei cu totul specifica.
Aceasta calitate a ei a fost deseori gresit interpretata. Maternitatea nu este
numai un fapt al naturii organice, nu este un act de reproductie, ci este insasi
grandoarea umana a femeii, este darul suprem al existentei universale. Prin
maternitate femeia se implineste si implineste pe altii; rolul ei istoric -
pentru ca exista si un astfel de rol - este putin vizibil dar substantial; ea
este anonima CREATOARE a civilizatiei.
Barbatii iubesc femeia, dar nu o cunosc si o iubesc la nivelul si pe masura lor
individuala de a o intelege.
Conditia specifica a femeii, natura ei intima, este tratata ca fenomen biologic
sau cel mult psihologic. In fond este aici o problema metafizica. Poate ca
femeia nu stie ce si cum este ea facuta, pentru ca manifestarile ei sunt un dat
al existentei, mai putin al reflectiei pe care noi i-o aplicam.
Femeia, vazuta ca principiu existential, capata o calitate specifica ascunsa,
care se numeste FEMINITATE, calitate care dupa pozitia unilaterala si
superficiala practicata, nu poate fi inteleasa. Feminitate nu inseamna numai
gingasie, ci inseamna un complex de insusiri care i-au dat grandoare. Femeia are
umanitatea ei, fiinta cu o structura proprie, cu o viata interioara specifica,
ea detinand valori si sensuri cu totul particulare si general umane deodata.
Cand spunem ca o femeie este frumoasa, nu ar trebui sa consideram in mod
exclusiv numai linii si forme, pentru ca frumusetea femeii poate veni si din
alte insusiri. E vorba de calitatile ce vin din natura proprie umana, din viata
intelectuala si interioara.
Frumusetea pe care o vedem si ne bucuram noi, barbatii, nu apartine numai
trasaturilor regulate sau armoniei unor dimensiuni; ea apartine structurii si
vietii interioare, care da expresie unui mod propriu de manifestare, ce poate
duce la un adevarat stil moral.
Fara gingasie, fara finete sufleteasca, fara un fundal permanent de poezie si in
sfarsit fara eleganta in intreg modul sau de comportare, frumusetea femeii
ramane rece si inexpresiva. Tonul vorbirii, privirea si chiar gestul, sustinute
de acest complex de date interioare, duc in mod sigur la acea frumusete care ne
cucereste pe toti barbatii.
Frumusetea femeii este neindoielnic linie si forma, dar este in primul rand
farmec, care vine de dincolo de fizic. Frumusetea femeii ne face pe noi,
barbatii, mai buni si ne aduce bucuria de a trai.
(text integral compus de catre mine si publicat pe 30 Mai 2007 pe site-ul
Kudika-pseudonimul meu fiind atunci Antonyo)
Coaristana a completat testul Ce tip de barbati atragi?
Tipul barbatului misterios si sensibil.
Esti o persoana timida,
insa foarte prietenoasa. Te faci placuta imediat intr-un nou cerc de cunostiinte
datorita stilului tau unic de a purta o conversatie. Firea ta naturala...
Completeaza quiz-ul Ce tip de barbati atragi?
Esti o persoana timida,
insa foarte prietenoasa. Te faci placuta imediat intr-un nou cerc de cunostiinte
datorita stilului tau unic de a purta o conversatie. Firea ta naturala...
Completeaza quiz-ul Ce tip de barbati atragi?
Kudika pe Facebook
Kudika pe Google+
Kudika pe Twitter
Kudika prin Rss