onyx001 29 mesaje Membru din: 7/11/2007 |
Postat pe: 15 Ianuarie 2009, ora 01:08
Raporteaza abuz de limbaj
La multi ani tuturor! Pentru ca toti utilizatorii acestui forum sunt pasionati de turism si de aventura, pentru ca altfel nu s-ar mai afla aici, va propun sa facem un jurnal de calatorie, in care fiecare sa isi scrie impresiile de calatorie, pentru a-i informa si pe ceilalti despre locurile pe unde a fost, si a-i convinge sa le viziteze. In ce ma priveste, in ultima vreme am fost mai "lazy", dar promit sa ma revansez. Va propun un traseu inedit, intr-o zona a tarii noastre foarte cautata, dar in acelasi timp foarte nevorbita. MUNȚII MĂCINULUI OCTOMBRIE, 2008 N-am mai văzut acești munți din copilărie, când m-au dus părinții cu mașina la mare. De atunci și până când m-am hotărat să vă scriu, m-am dus la mare numai cu trenul prin Cernavodă, și mi-a fost dor să revăd acesti munți după atâta amar de vreme. 1.CETATEA DINOGEȚIA Cum treci Dunărea cu bacul la Galați, pici în altă lume. Aerul e mai curat, florile mai multe, vegetația mai diversă, păsările ciripesc mai melodios, iar oamenii mai calmi și mai ospitalieri, gata oricând să te ajute necondiționat, fără să-ți ceară prea mult în schimb. Terenul este mai stâncos, semn că Munții Măcinului nu sunt departe. Treci pe lângă lacuri și bălți, unde ai ocazia să admiri rațe, lebede, egrete și alte păsări de apă. Undeva, la jumătatea distanței dintre I.C.Brătianu și Garvăn, drumul se ramifică. Spre stânga apare o ramificație nepietruita și neasfaltata, ce duce înspre Mănăstirea Dinogeția, iar apoi continuă cca.200 m., paralel cu soseaua, înspre Cetatea Dinogeția. Pentru cei ce merg pentru prima dată acolo, nu vă luați după indicator! El nu vă duce prin altă parte decat prin arătură și prin rândurile de vie. Se poate ajunge și pe acolo, dar mai greu... * Cetatea Dinogeția nu-i sat fără câini. Există paznici care joacă rolul și de ghizi. Ei te poartă printre ruinele ca un labirint, cu forme din ce în ce mai interesante și mai imprevizibile. Sa nu cumva să vă îmbrăcați prea incomod! Dacă nu vă îmbrăcați în ținută sportivă, nu vă veți bucura de farmecul cățărării pe zidurile cetății! Există și un plan de renovare al cetății și de construire a unui muzeu, dar întotdeauna a fost problema banilor. Să sperăm că va veni un an nou mai bun! Am lăsat în urmă Dinogeția și am luat-o pe șoseaua prea îngustă pentru traficul pe care-l duce, până la Luncavița. Cobor la Luncavița, pe drumul național Galați-Tulcea. La un moment dat, drumul se bifurcă: apare o ramificatie ce merge înspre Nifon. Partial asfaltat, acest drum poate fi parcurs cu masina. 2.DE LA LUNCAVIȚA LA CETĂȚUIA Părăsim terenul de fotbal și casele oamenilor, și contemplăm munții ce se văd la orizont. Trecem pe lângă un grup de case izolate, iar apoi pe lângă niste stânci cu forme inedite, apoi pe lângă o stână de oi. Drumul o ia apoi prin pădure. Vegetația specifică grindurilor (sălcii, cătină, plopi) alternează cu vegetația subalpină: mesteceni, fagi, stejari, chiar și brazi; am remarcat doi brazi dintr-o tulpină. Intrăm în Parcului National "Munții Măcinului". Indicatoarele ne întâmpină cu ospitalitate: "Pădurea este cea mai frumoasă podoabă a naturii", "Nu luati decât fotografii! Nu lăsati decât urmele pașilor! ", "Cu ultimul arbore va pieri și ultimul om! ", etc. Pașii ne poartă spre un sat cu nume sacru: Cetățuia. O așezare omenească formată din câteva case și o pensiune. Lângă pensiune, o scenă destinată, probabil, spectacolelor cu ocazia serbărilor locale, decorată cu o pasăre împăiată și cu o barcă, semn ca Dunărea nu este departe. Trecem de Cetățuia, avansând și mai mult în inima munților. La un moment dat, ne iese în cale un indicator: "Spre Vârful Țuțuiatu - 3 km.". Ura!!! 3 km. îi fac și într-un sfert de oră, dacă îmi pun mintea! Când îmi era lumea mai dragă, drumul se ramifică spre stanga, și un alt indicator: "Spre Vârful Țuțuiatu - 2 ore 30 min.". Aha! Deci n-am vâzut eu bine: nu erau 3 km., ci 3 ore! Oare ce-o fi-nsemnând la ei distanta măsurată în ore? 10 kilometri? 30 kilometri? Ramificatia dinspre Țuțuiatu se îngustează, nu poate fi parcursă cu mașina; poate doar cu bicicleta sau cu trotineta! Am luat-o înspre Țuțuiatu, șerpuind printre munți și văi, dar n-am ajuns până acolo, pentru că am obosit, și trebuia să prind și autobuzul de întoarcere. Poate la primăvară! 2.LA GRECI - 2008 După episodul Luncavița, m-am ambiționat și mai mult să ajung la vârful Țuțuiatu pe jos la primăvară, când vremea va fi mai prielnică. Dar până atunci, m-am încăpățânat să-l văd mai devreme, din punctul cel mai accesibil: Greci. Am plecat cu autobuzul din Galați, la 8:15. Am trecut încă odată prin Garvăn, apoi prin Jijila, pe soseaua care se invecinează la stânga cu Muntii Măcinului, iar la dreapta cu culturile agricole, frumoase ca într-un tablou impresionist. Am ajuns la ora 9 în Măcin, frumosul oraș de munte și, în același timp, port la Dunăre. N-am avut prea mult timp la dispoziție sa-i explorez toate împrejurimile misterioase, pentru că la 9:30 am avut spre Greci, mai bine zis spre șoseaua națională Smârdan-Măcin-Horia. Drumul de la șosea la Greci este foarte prietenos, printre căpițele de fân cu miros de fân proaspăt cosit. Drumul de la Greci la vârful Țuțuiatul este și mai și. Dar când ajungi acolo, satisfacția este maximă! Peisajul este feeric, stânci, creste, flori, mușchi, licheni, ierburi pitice (o, câtă răbdare mai au toate plantele astea cu noi!), și priveliștea întregului parc al Munților Măcin văzut de sus! Am fotografiat de mi s-au descărcat bateriile! * M-am întors prin Smârdan, cu autobuzul care a venit la țanc, la 11:30. Am luat-o pe jos până la Smârdan, pe drumul pe care este mai mare dragul să-l parcurgi pe jos! Nu-s decât 12 kilometri, și cât de frumoasă este Dunărea în afara localităților! Mult mai frumoasă decât pe falezele localităților prin care trece! Vegetația este foarte luxuriantă, multă răchită, nuferi galbeni mai mulți decât am văzut vreodată în Deltă, și multe, multe lebede și alte păsări de apă, pe care civilizația omului n-a avut cum să le sperie! De la Smârdan am traversat Dunărea cu bacul. Pretul bacului este de 1 leu, mai ieftin cu 50 de bani decât la Galați. Drumul de la trecerea bac de la Brăila la stația de autobuz pentru Galați este trist și obositor dacă-l parcurgi pe jos, la fel ca toate drumurile din zonele industriale ale tuturor orașelor. Din autobuzul Brăila-Galați am admirat încă odată Dunărea, care este întotdeauna mai frumoasă în afara localităților decât în localități, totuși mai poluată și mai tristă decât între Măcin și Brăila. Am coborât la intrarea în Galați, unde te întâmpină salba de hipermarketuri, binevenite pentru o aprovizionare după un drum lung și obositor. |
nemrac_lazy 14 mesaje Membru din: 20/11/2007 Oras: Timisoara |
Postat pe: 16 Februarie 2009, ora 14:53
Raporteaza abuz de limbaj
http://www.iuresh.ro/profil.php?profil=carmen_manu |
|
onyx001 29 mesaje Membru din: 7/11/2007 |
Postat pe: 18 Mai 2009, ora 01:07
Raporteaza abuz de limbaj
Bine v-am regasit! Va multumesc tuturor pentru aprecieri! Revin cu un nou capitol din destinatia cu care am deschis topicul, si ... voi reveni cu proxima ocazie si destinatie. Munții Măcinului episodul Iacobdeal ------------------------------------- Numele localității Turcoaia nu spune prea mult multora. Deși are un potențial turistic impresionant! Drumul național Smârdan-Măcin-Horia șerpuiește printre creste de munți, care se învecinează pe alocuri cu câte o căsuță, iar pe alocuri vezi câte o carieră de piatră. Mi-ar fi plăcut să văd mai multe pensiuni, dar n-am văzut-o decât pe cea de la Greci ; oare de ce n-or fi mai multe? Am ajuns și la Turcoaia, comună aflată la 5 km.de drumul național, înspre Dunăre. La intrarea în localitate, ne întâmpină pe partea stângă muntele Iacobdeal, situat mai izolat decât ceilalți munți al Măcinului, care se află de partea cealaltă a drumului național. La dreapta un lac, pe malul căruia pasc turme de oi. În depărtare, se vede brațul Măcin al Dunării. La mijloc localnicii, la fel de triști ca peste tot în România, pe care frumusețea peisajelor nu-i prea motivează. Ici-colo, câte un chioșc sau terasă, mai mult sau mai puțin părăsită. Mă îndrept mai întâi spre lunca Dunării, la aproximativ 1 km.de celălalt capăt al localității. Am revăzut aceeași vegetație cu care ne-am obișnuit pe malul Dunării, dar, în plus, foarte multe ciuperci, atât pe jos, cât și pe trunchii copacilor. Or fi comestibile sau otrăvitoare? Habar n-am, oricum nu mă pricep la ciuperci :) Ceva mai în aval, la vreo câțiva metri, există o trecere de bac spre Insula Mare a Brăilei, destinată în special transportului de piatră extrasă de la carieră. Sunt și autoturisme, dar puține, iar pe partea cealaltă, nu se vede niciun autobuz. Poate există, dar mai rar. Părăsesc lunca, și mă îndrept spre munte. Urc pe munte, pe una din străzile din localitate. Strada devine serpentină, și urcă șerpuind pe munte, unde aerul este mai curat și mai înmiresmat ca oriunde. În jur, flori de toate culorile, vegetație alpină alternând cu vegetația specifică grindurilor. Am fotografiat de mi s-au descărcat bateriile! Serpentina se oprește undeva aproape de vârful muntelui, unde se află cariera de piatră. Am coborât pe alt versant de munte. Frumusețea muntelui îți taie respirația, dar trebuie să mai ajung și acasă :) Muntele este întrerupt de multe râpe, dar foarte accesibile, - ceea ce de la distanță nu se prea vede, - sunt însă multe cărări care te ajută să le treci. După ce am traversat vreo câteva râpe, am coborât în una din ele. Și acolo peisajul este foarte spectaculos, mergi pe stânci ca pe scări, iar la stânga și la dreapta, - salcâmi înfloriți. Drumul prin râpă șerpuiește până în localitate, mai bine zis, la intrarea în localitate. Mi-am luat la revedere de la aceste locuri, și de la oamenii deosebiți și nedrept de resemnați. Cu bateriile încărcate, dar cu bateriile aparatului de fotografiat descărcate, mă îndrept spre autobuz, cu dorința de a reveni în Turcoaia cu proxima ocazie. |
