Parcurgand a mia oara drumul catre Otopeni, infranandu-mi lacrimile inecacioase ce navaleau in coltul ochilor, i-am soptit ragusita, sperand ca el ma va contrazice: “Sa stii ca aceasta va fi ultima oara!”. Iar el a tacut. Am stiut atunci ca liantul dintre noi se rupsese la fel de repede cum luase nastere, ca barbatul pe care mi-l vedeam sot peste numai un an avea sa iasa definitiv din tara si din viata mea in urmatoarele clipe. Mi-am reprosat ca am fost oarba, ca n-am stiut pe cine sa iubesc si pentru cine sa sacrific. Si n-am putut ierta.

Am luptat prea aprig si prea mult pentru a face posibila o iubire pe care pe atunci o credeam interzisa, numai pentru ca la sfarsit sa il las sa plece, credeam eu, fara un motiv concret. Am luptat pentru a depasi diferentele de ani, de cultura si am iubit independent de distanta ce ne separa, insa atunci cand imposibilul a devenit realizabil am inteles ca pornisem de la o premisa eronata: aceea ca el m-ar putea iubi neconditionat. Si am gresit, am suferit, am plans si n-am putut ierta.

N-am inteles de ce iubirea poate lua sfarsit de la o zi la alta si nu mi-am putut explica motivul pentru care barbatul care imi jura dragoste vesnica in urma cu numai o zi avea sa ma paraseasca in clipa urmatoare. Mai tarziu, insa, am dezvelit adevarul dureros de stupid: iubirea interzisa e mai dulce si mai pasionala decat cea permisa; iubirea interzisa cere sacrificii, consuma energie si nu lasa loc indoielii ori monotoniei sa se strecoare in amor; iubirea interzisa e mai interesanta, mai captivanta si mai plina de emotii decat e cea ingaduita. Deci iata! Tocmai interzicerea ne alimenta iubirea!

Mai tarziu, parcurgand a mia oara drumul de la Otopeni, inecandu-ma cu lacrimile neinfranate ce navaleau siroi din coltul ochilor, mi-am spus, fara a lasa loc indoielii: “Sa stii ca aceasta a fost ultima oara!”.

Toate editorialele Kudika »