De ce NU este bine să pedepsim copiii? Ce spun specialiștii

De curând am găsit articole cu titluri care mi-au răvășit sentimentele și starea de spirit. De exemplu: „Cum să pedepsești eficient copilul”, „Cum să îți bați copilul”, „Motive pentru care poți să-ți bați copilul”, „Părintele autoritar”, „Greșelile părinților permisivi”. Pfoai... dincolo de părerile personale mai există niște specialiști (psihologi, neurologi, psihiatri) care s-au specializat pe domeniul parentajului și care ne spun, din fericire, că pedeapsa, sub orice formă a sa (fizică, verbală, pauză sau privarea de iubire) NU este deloc benefică în creșterea, educarea și dezvoltarea copilului.

Mă bucur că acești specialiști există, că au studiat această zonă și că au concluzii și tehnici atât de logice, cu efecte dovedite în timp.

De ce NU este bine să pedepsim copiii?

Pedeapsa reprezintă un abuz de putere din partea părintelui, o condiționare sau, mai mult, o jignire la adresa copilului, cel mic manifestând intense sentimente de frustrare și durere, ajungând să nu se simtă suficient de bun (tocmai în fața celor pe care îi iubește cel mai mult și care sunt modelul lui în viață), copil care, peste toate acestea, nici nu își înțelege greșeala, pentru că pedeapsa nu reprezintă o formă de explicare, înțelegere și educare, ci reprezintă o formă de condiționare: dacă mai face X lucru pățește Y lucru. Fără a înțelege DE CE acea activitate nu este adecvată.

Citindu-i pe Alfie Kohn („Parenting necondiționat”, „Mitul copilului răsfățat”, „Pedepsiți prin recompense”), pe Aletha Solter („Lacrimi și crize de furie”, „Jocul atașamentului”, „Copiii noștri, frumoși și sănătoși”), Daniel J. Siegel, Tina Payne Bryson („Creierul copilului tău”, „Inteligența parentală”), Lawrence J. Cohen („Rețete de jocuri”, „Mamă, sunt tachinat”), dar și alți câțiva specialiști, am ajuns la câteva concluzii privind pe de o parte efectele nocive ale pedepsei, iar pe de altă parte modul de învățare și înțelegere a copiilor și posibilitățile pe care le avem ca acțiune pozitivă în creșterea și educarea lor.

Sigur, aceste concluzii trec prin înțelegea personală, de aceea vă invit să citiți cărțile de mai jos (sunt câteva), din finalul articolului, trecute la referințe, pentru a vă face chiar voi o părere despre ce înseamnă cu adevărat parentaj și despre nevoile copiilor dincolo de înțelegerea noastră, a adulților. Și nu, nu este vorba despre „copii răsfățați”.

Pe scurt despre pedeapsa: cel care impune pedeapsa vrea să-l facă pe copil să sufere, că să-l ÎNVEȚE o lecție, dar din păcate copilul nu învață, pentru că nu înțelege de ce a greșit și ce ar fi putut să facă diferit.

Violență fizică, așa-numită „bătaie ruptă din rai”, că formă de pedeapsă, are consecințe nocive pe termen lung, putând merge până în viață de adult. Copilul nu doar că nu înțelege ce a greșit și cum putea face altfel, dar mai mult, pricepe că exercitarea puterii se face prin bătaie și că rezolvarea conflictelor tot prin bătaie se face. Pe termen lung, această abordare va determina ca micuțul, pe lângă frustrările și neînțelegerile pe care le acumulează, să sufere din cauza relațiilor sociale deficitare, pentru că abordarea de acest tip nu poate aduce nimic pozitiv. Mai mult, bătaia lasă urme nu doar fizice, ci și emoționale. Teamă de părinte (uneori copii chiar urinează de frică), furia, senzația că nu e suficient de bun pentru a fi iubit sau că nu MERITĂ (copii nu trebuie să merite iubirea părinților, iubirea părinților li se cuvine, cu restul societățîi poate stă altfel situația, dar părinții sunt cercul iubirii necondiționate, părinții ar trebui să fie cei care îi iubesc pe copii și când sunt buni și când sunt răi, și când sunt sănătoși și când sunt bolnavi, iar principiile educației sunt diferite de cele ale iubirii – a educa nu include privarea de iubire). Copii pot crede că merită iubire doar când fac ce vor părinții, urmând să extindă acest concept – sunt iubiți și acceptați în societate doar dacă fac ce vor alții – situație care ii poate face vulnerabili.

Jignirile – pe grupurile de parentaj pe care sunt înscrisă, un grup de psihologi a făcut un test: au chemat mai mulți copii (s-au înscris părinții în proiect) și au fost întrebați, pe rând, ce cuvinte le vin în minte când aud „mama”. Dintre toți mai puțin de 5 copii au răspuns „te iubesc”, restul au avut afirmații de tipul „hai mai repede”, „împiedicatule”, „taci din gură”, „nu ești bun de nimic” etc., căci lista e lungă și dureroasă. Proiectul s-a numit simplu „Cuvinte care dor”, căci așa percep copiii lumea. A-i jigni nu aduce nimic bun, dar a-i ajuta să-și înțeleagă emoțiile și sentimentele și a le spune cum ar fi putut să facă, dându-le una sau mai multe variante (eu prefer mai multe variante când se poate, ca să aibă posibilitatea să aleagă, in așa fel încât să nu îi influențez personalitatea, ci doar să îl ajut să găsească soluții) le poate fi cu adevărat de ajutor.

Amenințările și privarea de iubire – într-una din cărțile sale Aletha Solter ne dă un exemplu prin care putem înțelege ușor consecințele covârșitoare din punt de vedere emoțional ale privării de iubire. O mama, pentru a-și determina copilul să facă ce îi spune, îl amenință acasă că dacă nu ascultă pleacă. Apoi mama se laudă că a ajuns să nici nu-l mai amenințe, fiind suficient doar să se îndrepte spre ușa. Teama de abandon, teama de a nu-și dezamăgi mămică, această frică interioară, avea să se manifeste mai târziu în moduri pe care mama nu a mai reușit să le controleze, de aceea a și ajuns în cabinetul Alethei Solter. Aceste tipuri de amenințări, dar și alte pedepse pot naște o anxietate care mai târziu să se manifeste prin crize incontrolabile la copil, prin enurezis (pipi necontrolat sau în pat noaptea – enurezis nocturn), prin comportamente violente la adresa altor copii sau automutilante, prin scăderea randamentului la grădiniță/școală, prin dezvoltarea adicțiilor și așa mai departe. Pe scrut, încă o dată, pedepsele nu aduc nimic bun și NU SUNT O FORMĂ DE EDUCAȚIE.

Pauză sau time-out are aceleași consecinde, despre care am scris detaliat în acest articol: Cât de nocivă este pauză emoțională (time-out) în relația părinte-copil

Asumarea consecinței – o altă formă de pedeapsa. Unii părinți, relatează psihologii, aleg ca, atunci când este posibil, să îi lase pe copii să își asume consecințele acțiunii lor, apoi să intervină cu bine-cunoscutul “ți-am zis eu”. De exemplu dacă copilul se joacă neadecvat, deși părintele îl avertizează, apoi se lovește sau se murdărește sau i se strică jucăria, părintele îl lasă să i se întâmple toate acestea, deși ar fi putut interveni. De exemplu dacă copilul vrea să se dea cu trotineta pe o rampă mai periculoasă și este avertizat de părinte că poate să cadă, este apoi lăsat să cadă și dojenit cu “ți-am zis eu că o să cazi, uite acum!”. E doar un exemplu. Ei bine această este o formă de pedeapsă. De ce? Pentru că copilul, deși a riscat în activitatea sa, știa că părintele l-ar fi putut ajuta cumva, dar nu a făcut-o. Este o atitudine nocivă, copilul își pierde încrederea în protecția pe care părintele i-o oferă, nu se mai simte acceptat, protejat și încurajat, ci din contră, descurajat. Părintele, înaintea oricărui prieten sau rudă, este cel pe care copilul ar trebui să îl știe ca intervenind în orice moment, indiferent dacă copilul greșește sau nu. Ba din contră, după așa atitudine este posibil că copilul să aibă o perioada în care să exagereze același tip de activitate, din dorința (care crește) de a fi protejat și acceptat, până când, la un moment dat încetează (moment care poate fi confundat cu succesul metodie) și relația părinte-copil este afectată, în diferite moduri (de la închiderea în sine, la depresie, anxietate, manifestări rebele etc.). Trebuie să adaug că depresia și anxietatea, alături de scăderea stimei de sine, ia forme organice la copii, adică micuții somatizeaza emoțiile. Citiți și Copiii nu spun că suferă de anxietate, ei spun că ii doare burtica. În stagiile mele medicale am văzut de mai multe ori (îngrijorător pentru mine), copii la vârstă preșcolară cu reflux gastro-esofagian sau chiar ulcer pe fond emoțional (la copii un pic mai mari). Tulburările de creștere pot avea de asemenea substrat emoțional, dacă anlizele ies bune. Somatizarea emoțiilor la copii (dar și la adult) reprezintă astăzi un vast domeniu de studiu.

In final specialistii ne spun ca si ignorarea este o forma de pedeapsa, cu urmari la fel de nocive asupra copiilor.

Ce alternative avem în locul pedepselor? Ei bine alternativele sunt complexe și depind mult de situație. Pentru a le scrie aș avea nevoie de zeci de pagini, de aceea va recomand cu insistență să citiți cărțile de mai jos, nu sunt multe, dar informația din rândurile acestora este atât de valoroasă! Explicând cum funcționează emoțiile, cum le exprimă copiii și mai ales când (izbucnirile pot fi la distanță în timp de un declanșator), cum funcționează creierul lor pe etape de vârstă și apoi experimentand “rețetele de jocuri” se poat găși ușor alternative, și o spun din proprie experiență! Putem crește copii fericit si sănătoși FĂRĂ PEDEPSE!

Parentaj blând!

Iulia Maftei

Referinte:

Lacrimi si crize de furie -Aletha Solter

Jocul atasamentului - Aletha Solter

Copiii nostri, frumosi si sanatosi - Aletha Solter

Parenting neconditionat - Alfie Kohn

Pedepsiti prin recompense - Alfie Kohn

Mitul copilului rasfatat - Alfie Kohn

Creierul copilului tau - Daniel J. Siegel, Tina Payne Bryson

Inteligenta parentala - Daniel J. Siegel, Tina Payne Bryson

Retete de jocuri - Lawrence J. Cohen

Foto articol: Yuganov Konstantin, Olena Chukhil/ shutterstock

---