Setari Cookie-uri

Blog kudic: Provocare pentru regasire

Tot timpul este ceva in neregula cu noi, femeile. Sanii sunt prea mari, sanii sunt prea mici, fundul este prea rotund, soldurile ies prea tare in evidenta, bratele au carnea moale, iar sprancenele sunt pensate prea subtire, colaceii de la burta ne fac sa nu vrem sa stam pe scaun ca sa nu aratam, chipurile, ca omul Michelin, iar picioarele sunt atat de urate incat, cu certitudine, sacii de cartofi aveau in faza initiala o alta menire, sa ne ascunda imperfectiunile de ochii celorlalti.

iubire Tot timpul este ceva in neregula cu noi, femeile. Sanii sunt prea mari, sanii sunt prea mici, fundul este prea rotund, soldurile ies prea tare in evidenta, bratele au carnea moale, iar sprancenele sunt pensate prea subtire, colaceii de la burta ne fac sa nu vrem sa stam pe scaun ca sa nu aratam, chipurile, ca omul Michelin, iar picioarele sunt atat de urate incat, cu certitudine, sacii de cartofi aveau in faza initiala o alta menire, sa ne ascunda imperfectiunile de ochii celorlalti.

La o prima vedere, pare ca tot procesul de maturizare este o continua lupta de a ne accepta - trupurile, gandurile, preferintele. Suntem crescute in afara respectului de sine si aproape constant ni se arata o versiune imbunatatita a noastra, fie ca e proiectata de imaginatia altora (”Ce bine ai arata cu…”, “Ce bine ti-ar sta daca…” etc.), fie ca singure construim o imagine catre care ne dorim sa ajungem, dar pe care, in acelasi timp, o negam vehement ca fiind posibila pentru ca nu ne simtim demne de-a fi mai bune (”Daca as avea….atunci as fi mai…..”, “Daca nu as mai…..atunci in mod sigur….” etc.). De ce este greu sa ne acceptam? De ce avem senzatia ca suntem mai putin decat suntem? De ce ne place sa ne sabotam?

iubire In primul rand, se pare ca oamenii sunt dependenti de starile conflictuale. Ele sunt oricum inevitabile si-n tot drumul acesta de-a deveni mai relaxati, starile conflictuale sunt o parte din lectia invatarii; doar ca adesea ne purtam ca si cand, fara starile conflictuale interioare, nu suntem nimic. Fie ca ne facem griji pentru ce se va intampla maine, fie ca ne dispretuim corpurile, observatia este aceeasi: ne iubim destul de putin si ne face sa ne simtim bine sa ne punem bete in roate. Pentru ca atunci cand iti pui bete-n roate, orice vis, chiar daca realizabil, iti va parea departe pentru ca “oricum nu este pentru mine”.

In al doilea rand, respectul de sine este o trasatura pe care parintii uita mai mereu sa o injecteze copiilor lor. Si de ce ar face asta cand “nu vei fi niciodata la fel de bun ca X”, “Y poate, tu de ce nu poti”, “cand arati asa, normal ca nu se uita nimeni la tine” si urarile de bine pot continua. Si atunci, e firesc, niciodata nu vom fi suficient de bune, nici macar in proprii ochi, ce sa mai vorbim de-ai altora? Crestem ca sa invatam sa reparam ceea ce altii nu au stiut sa fructifice in noi; ba dimpotriva, au reusit sa proiecteze in noi atatea nemultumiri incat rezultatul este clar: suntem urate si lipsite de valoare.
Citește și:

Vizionare placuta


Kudika
16 Iunie 2008
Echipa Kudika
Iti place acest articol? Recomanda-l prietenilor:

Ti-a placut acest articol?

Aboneaza-te pe Kudika pentru a primi articole similare.