Drumuri incrucisate

In ultimul episod din "Totul despre sex" (imi doresc sa fi inteles eu gresit si sa nu fie in realitate ultimul), am vazut o scena ce mi-a ramas intiparita in minte. El si ea � jumatatile, trec unul pe langa celalalt si nu se observa. Imi aduc aminte ca in copilarie am vazut ceva asemanator intr-un serial de desene animate si am plans o saptamana. Gandul ca iubirea vietii mele poate trece pe langa mine, iar eu nu il observ din cauza ca sunt prea ocupata sa imi aranjez parul ma ingrozeste (probabil ca tocmai din acest motiv nu petrec prea mult timp cu aranjatul parului). Zilnic intalnim zeci, chiar sute de oameni. Cum ar trebui sa stim care dintre acestia este Alesul??? Cand ma gandesc ca uneori ne acoperim privirea nu numai cu parul naravas si si cu cate un barbat total nepotrivit, ne incuiem intr-o relatie doar de teama singuratatii, sau ne ascundem sub copertina depresiei si ne incapatanam sa nu-l vedem pe "El", imi vine sa plang!!!! Iar perspectiva unei vieti pierdute in umbra unei jumatati ce se dovedeste a fi mult sub ceea ce ai visat, este iar terifianta. Imi repet (inca din ziua in care am invatat sa vorbesc cu mine) ca sufletul meu pereche exista undeva, in lumea larga, ca il voi intalni si vom trai fericiti pana la batranete. Am trecut de varsta basmelor; poate ca am dublat perioada acestora in speranta ca se vor implini; mi-am creat un adevarat crez din a-mi incrucisa calea vietii cu el� si cred ca in incercarile mele exasperant de insistente de a-l gasi pe el, m-am pierdut pe mine. Fiindca iata! L-am gasit pe el, dar nu ma mai cunosc pe mine si sincer� nu stiu daca ne mai potrivim: eu si el, printul din copilaria mea, barbatul viselor mele. Am reusit intr-un final sa imi intersectez drumul cu Alesul meu (si nu a fost catusi de putin usor) � am realizat ca este tot ce am visat vreodata ca ar fi, dar nu sunt nici macar jumatate din cat de fericita mi-am imaginat ca as fi. Le invidiez pe toate personajele din toate filmele care au un sfarsit fericit. Dar nimeni nu ne spune vreodata ce se intampla dupa ce se termina genericul, sau ce urmeaza dincolo de ultima pagina a unui basm. Cred ca odata ce ai ajuns in varf, nu poti decat sa cazi. Vreau sa cred in basme si in happy-end-uri. Viata imi arata insa ca lucrurile nu se intampla intocmai cum vrem noi. Simt cum optimismul meu (alteori contagios) se topeste pe zi ce trece tot mai mult� i-am lasat putin Alinei cand s-a despartit de logodnicul ei� nu pentru a o incuraja, pentru ca nu mai aveam resusrsele necesare, ci pur si simplu s-a topit. O alta cantitate considerabila de optimism l-am lasat Roxanei. Nici de aceasta data nu am facut-o pentru a o ajuta. La ce i-ar mai putea servi cand s-a prabusit lumea in jurul sau, iar, acum, dupa mai bine de un an de la despartire, trece "intamplator" prin fata casei lui, doar pentru a-l simti mai aproape. In mod evident ca am pastrat ce era mai bun pentru mine� suntem oameni, suntem egoisti� dar la ce folos? Drumurile noastre s-au incrucisat numai pentru ca apoi sa se despleti incet, dar sigur� dureros de sigur. Un articol de Oana Trifu

---