Poveste de Craciun

Inspir - expir ... inspir - expir ... Gata! Il parasesc! Inspir - expir ... inspir - expir ... Acum nu mai exista cale de intoarcere... slava Domnului ca nu mai exista, pentru ca daca ar exista, as face stanga imprejur si m-as arunca in bratele lui... iar! Am luat decizia buna, sunt sigura de asta, dar Doamne, de ce ma simt ca si cand mii de brate m-ar trage inapoi spre el... Am senzatia ca sunt atrasa de o energie supranaturala, de o forta atat de puternica incat simpla sa prezenta iti face sufletul sa tresara. Suflet care tresare, prima noastra intalnire, primul sarut, prima noapte de dragoste (ma intorc!)... si intaia noapte de razboi (plec!)... dar si prima impacare (Doamne, cat il doresc!)... Nu are suflet rau... este acolo pentru ca ma vrea inapoi. Inapoi? Pentru ce? Pentru ca in saptamana urmatoare sa plec iar, asa cum s-a intamplat de atatea ori? Trag aer in piep si plec! Mai am doar cativa pasi si dispar din campul lui vizual. Iar atunci voi fi salvata. Salvata de la ce? Doamne, salvata... de iubire! Unii o cauta toata viata, iar eu nu stiu cum sa fug mai repede de ea. Ma priveste. Ma intorc... ah, ce delicios tremur imi strabate trupul... sunt a lui, indiferent cat m-as zbate. Este mai presus de mine, de noi toti, de vointa, de orice. Cu fiecare pas pe care il fac spre el scad cate o treapta filogenetica. Ma transform intr-un animal, controlata numai de instincte. Asta ne face dragostea... ne transforma in animale. O salbatica dragoste imi va sfasia sufletul daca il parasesc. Este al meu, sunt a lui. Indiferent de lume. Nu exista lume, suntem numai noi. M-am intors...

---