Visele nu zboara daca nu le dam aripi

Speranta e cea care ne aduce in suflete increderea de a continua. Ea ne “sopteste” in momentele de cumpana ca visele noastre se pot transforma in realitate.

O viata fara speranta? inseamna moartea sufletului...putem trai fara suflet? Aristotel spunea ca sufletul inseamna viata; reformulez, putem trai fara viata?...probabil ca sustinuti de aparate, putem trai si fara viata, dar a trai in coma...sa nu plangi, sa nu te bucuri de caldura unui suflet, de razele soarelui, de picaturile de apa, de fulgii de zapada...probabil vei reusi o perioada de timp, dar asta doar pentru ca te vei hrani cu amintiri, da, ele iti vor potoli foamea si setea, vei trai cat timp ele vor servi drept resurse, dupa insa...

Ce e trupul fara suflet, corpul fara inima, anotimpurile fara primavara, sunt inseparabile, nu pot supravietui...la fel e si viata fara iubire, seaca, goala, un spatiu vid, inchis, fara aer, fara culoare, fara forma; sunt sigura ca ti-e cunoscuta starea, lumea e numai a ta, iti apartine, atingi culmile cele mai inalte, te satura o privire, iti potoleste foamea, setea, iti da puteri nebanuite,apartii cuiva, iar acel cineva iti apartine.

Dumnezeu a creat lumea in sapte zile, dupa care s-a odihnit...greseala noastra e ca intai ne odihnim si abia dupa ne-apucam de construit, ce ne ramane de facut?

Imperfectiunea tine de natura fiintei umane, plecam la drum goi, alegem aceeasi cale, dam de o rascruce, doi introvertiti, doi incapatanati, doua personalitati puternice, nici unul nu cedeaza, si uite-asa unul alege drumul sinuos, plin de obstacole, iar celalalt drumul drept, fara denivelari, aspirand sa ajunga la Mecca.

Surprinzator sau nu, cele doua drumuri se tot intersecteaza, personajele se bantuie unul pe celalat, se impiedica in goana lor, cad,se ridica, pornesc catre cetate. Ce ii asteapta acolo? Habar nu am, ramane de vazut ce se ascunde in spatele zidurilor cetatii, ce stiu sigur este ca amandoi tanjesc sa gaseasca ceva acolo... categoric drumul catre cetate e lung, intareste caractere, maturizeaza, din pacate epuizeaza sufletul, lasandu-l fara seva, fara vlaga...dar cetatea o sa-l umple de viata si asta e tot ce conteaza...

De ce trebuie sa luptam atat de mult pentru ceea ce ne aduce fericirea? Poate pentru ca trebuie sa invatam sa pretuim ce avem langa noi, sa auzim nu doar sa ascultam, sa vedem nu doar sa privim…e atat de extenuant drumul catre o farama de fericire, dar merita fiecare picatura de sudoare, tocmai pentru ca ne aduce aproape de luminita de la capatul tunelului. Ne aduce aproape, ne bucuram de lumina ceva timp, dupa care nu mai actionam in nici un fel, ne complacem in starea respectiva, incetam lupta…Ciudat e ca, realizezi toate astea dupa ce ai pierdut ceva, pe cineva si realizezi ca nu mai ai ce face pentru a ‘repara’ ; incerci sa ‘lipesti’ bucatetele ramase, dar nu-ti iese nimic, le lipesti total aiurea in disperarea ta de a face totul cum era…

---