Am ajuns prea tarziu

Tanara se privi in oglinda dezgustata... isi examina corpul... era pe cale sa izbucneasca in plans cand a sunat telefonul. A respins apelul. Nu avea chef sa vorbeasca, sa rada sau sa iasa in oras. Voia sa se inchida in cea mai intunecoasa pestera... doar ea, sa n-o vada nimeni, nici macar ea insasi sa nu se poata privi in oglinda. Oglinzile erau dusmanul ei, hainele mari si largi - prietenul cel mai de pret. Isi aminti cu tristete de zilele in care era fericita, cand se simtea frumoasa, cand se simtea bine in corpul sau, desi era constienta de defectele sale. Culmea! La acel moment era "si mai urata"! Avea 5 kg in plus, iesea nemachiata din casa, iar el o vedea aproape in fiecare dimineata cand se trezea ciufulita si dezbracata. Umbla goala prin casa, fara sa isi faca probleme de cat de grasa putea fi... mai mult ca sigur ca acesta era motivul adevarat pentru care o parasise. Isi jura in sinea ei ca nu va mai manca niciodata si tocmai in acel moment simti cum stomacul se razvrateste, semn ca nu este de acord cu decizia ei. O usoara senzatie de ameteala ii strabatu corpul si realiza ca glicemia ii scadea vazand cu ochii. Va trebui sa se obisnuiasca astfel , isi spuse hotarata. Se ura pentru fiecare firimitura pe care o inghitise vreodata. Privi apelurile pierdute de pe ecranul telefonului si se intreba daca ar fi mai bine sa il inchida. La celalalt capat al orasului eu incercam cu disperare sa o sun. De fiecare data cand imi raspundea casuta vocala ma speriam mai tare si ganduri tot mai macabre imi intunecau mintea. Cu o zi in urma ii observasem cicatricele de pe antebrat. Dupa multiple minciuni scosesem de la ea adevarul: de fiecare data cand manca se simtea ingrozitor de vinovata, simtea nevoia sa se pedepseasca si nu gasea alta solutie decat sa isi mutileze corpul. Mai intai se straduia sa verse si apoi se simtea mai bine. In plus, imi spunea ca lama o ajuta sa scape de durerea din suflet. Avea nevoie de o durere fizica mare care sa o ajute sa astupe durerea din sufletul ei. Acum nu mai era suficient. Nu ma puteam gandi decat ca boala ei avansa si nu stiam ce presupunea urmatorul stadiu de "pedepsire". Stabatand cu privirea intinderea camerei ea simtea cum presiunea sangelui ii pulsa in cap. Era ametita si si-ar fi dorit sa verse ca sa isi calmeze durerea de cap. Nu avea insa ce. Cauta in sertarul de la capul patului acele pastilute care o calmau. Erau intotdeauna ultima solutie in aceste momente de criza. Nu pentru ca se temea ca i-ar putea face rau, ci pentru ca le obtinea cu greu si le pastra cu sfintenie numai pentru momentele de criza. Lua una si se aseza pe marginea patului asteptand ca medicamentul sa isi faca efectul. In cateva minute o cuprinse disperarea, fiindca nu simtea nicio schimbare in corpul sau. Se simtea cu atat mai vinovata cand realiza cat de foame ii este si ca ameteala si greata se datorau faptului ca nu mancase mai nimic de zile intregi. Lua inca una din pastilele fermecate crezand ca doua vor reusi fara indoiala sa o calmeze. Ma panicasem si ma indreptam deja spre casa ei. Imi blestemam zilele la gandul ca nu luasem hotararea mai devreme iar acum mi-era teama de starea in care as putea sa o gasesc. Aveam senzatia ca ma misc cu incetinitorul ca intr-un cosmar groaznic in care vrei sa strigi si realizezi ca ai ramas fara voce. In numai jumatate de ora, cuprinsa de disperare si innebunita de durere, luase 15 pastile. Acum plangea la gandul ca se terminasera iar ea se simtea mai rau ca niciodata. Ii era teama si si-ar fi dorit sa fie cineva langa ea. Simtea cum creierul nu ii mai raspunde la comenzi si cu o ultima picatura de putere incerca sa raspunda la usa. Apoi totul deveni negru in fata ochilor si durerea inceta pe vecie in ciuda eforturilor medicilor de a o ajuta. Corpul ei nu avusese puterea de a lupta impotriva supradozei. Medicii se intrebau cum reusise sa se tina pe picioare pana la acel moment. Era subnutrita si avea 35 de kilograme. Mirela

---