Click-ul Zilele trecute o amica de-a mea auzindu-mi povestea de iubirea, imposibilitatea ei, frumusetea ei inopinata in intalniri atat de debusolante, mi-a zis ceva ce m-a pus pe ganduri. Mi-a spus ca de multe ori iubim sentimentul de a iubi si nu persoana - si uite ca asa, de ieri, tot stau si rontai la cuvintele ei. Chiar cum iti dai seama ca iubesti o persoana si nu esti indragostita de insusi sentimentul acesta magic numit IUBIRE? Ce si cum? Iti faci o inventariere atat mentala cat si sufleteasca cu toate actiunile voastre cu toate gesturile lui, vorbele lui; iesi din decor si incerci sa privesti totul ca pe un film, sa vezi clar ce e si cum s-au intamplat toate. Stii bine ca intorci si reintorci cuvintele lui, le gasesti intelesuri, le asezi in acelasi contest si le dai diverse nuante de tonalitate ca sa tai toate posibilitatile si sa vezi, sa intelegi, sa simti cum e sau ce e adevarat - dar de fapt o voce interioara iti zice ca ai simtit perfect din prima clipa. Si’atunci, de ce te macina aceasta intrebare: iubesti sentimentul sau omul care iti aduce liniste si te face sa te simti un puzzle aranjat perfect si ale carui piese nu sunt iesite din locasul lor, in momentul cand e pur si simplu cu si langa tine, fara vorbe, gesturi, sau actiuni, ci pur si simplu ca e langa tine, acolo? Care sunt diferentele? Cum iti dai seama cine ce iubeste? Tu, ce iubesti ? Cand trairile astea deodata iti apar atat de mincionoase si inselatoare, semanand atat de mult intre ele? Cum iti dai seama ca el e cel pentru tine cand totul in jur, in ceea ce este intamplat si exista iti arata contraiul? Ne ramane in fond speranta aceea, speranta care Nu Moare niciodata, nici daca e ultima dintr-un lung sir de baloane colorate care fie au fost desprinse de vant fie le-ai spart si din ele au aparut alte baloane, numai ca de sapun. Care e adevarul? Cine a inventat totusi ideea asta ca ne indragostim de iubire? Stiu eu, poate ca de fapt stim noi ceea ce stim, e ceea ce simtim atat de adanc, e ceea ce presimtim in legatura cu celalalt, sunt gandurile pe care i le auzim fare sa ni le spuna, e previuziunea gesturilor sale (din simplul fapt ca i-a aparut un zambet lana gropita din obraz sau ca a clipit usor- sau pur si simplu - Ca STIM sa STIM dinainte, cand el e ACEl EL) si a urmatoarelor sale actiuni; e acea inteleger banuita de puterea necunoscuta a unui "a ierta" fiindca intelegm dincolo de anumite bariere, fiindca o usa aparte ne lasa sa simtim uneori lumina cum e formata din patrate si din gauri si din turturi. E in noi, un cantec mut care ne face sa clik-uim intr-un anume fel si sa fim sigure ca sentimentul e pentru o fiinta si nu pentru un alt sentiment. Cel putin asta cred in ceea ce ma priveste, si poate ca tocmai aceste framantari si intrebari, aceste posibile scenarii despre inexistenta unui sentiment pentru o fiinta, poate exact toate aceste semne de intrebare, nu-uri si sperieturi si indoieli sufletesti- exact ele, sunt raspunsul afirmativ, ca de fapt iubesc Un OM, tin la un om, si el e totul ca parte componenta din totul ce il construim impreuna si care e atat de perfect cu imperfectiunile lui zilnice, cu micile nelamuriri matinale, iritari de sfarsit de saptamana si contradictii banale. De cate ori v-ati intrebat daca nu iubiti sentimentul si nu persoana? Ce v-ati raspuns? Unde v-ati situat? Ce usor pot sa iti dezordoneze piesele ce te alcatuiesc, vorbele unor oameni- apropiati sau nu - si in acelasi timp sa ti le reordoneze cum nici nu te-ai fi asteptat , in acelasi mod si totusi altfel. Un articol de Alexandra Serban
Cum iti dai seama ca el e alesul?
50 de semne ca nu e barbatul potrivit
Iti place acest articol? Recomanda-l prietenilor: