Speranta

Speranta
Kudika
4 Aprilie 2007

Ne-am certat. Mai mult ca sigur ne vom desparti, chiar daca acum nu vreau sa accept asta desi stiu foarte bine ca, după ce ma voi umili si ma voi face pres, imi va fi mie imposibil sa o mai iau de la capat.

Ne-am certat. Mai mult ca sigur ne vom despărți, chiar dacă acum nu vreau să accept asta deși știu foarte bine că, după ce mă voi umili și mă voi face preș, imi va fi mie imposibil să o mai iau de la capăt. Am plins mult, l-am convins după indelungi lamentări și rugăminți să vină să mai vorbim, fără rost, știu sigur, insă mai mult dintr-o nevoie organică de a-i mai simți, incă o dată, prezența. Mă uit in oglindă și văd o femeie tristă cu un bigudiu in mijlocul frunții, menit să genereze un breton perfect de sub care se vor slobozi mai tirziu priviri rugătoare și vorbe zadarnice. Minutele trec, și-n timp ce mintea născocește imposibile scenarii de discuție curajoasă, edificatoare, victorioasă, miinile intind conștiincios fondul de ten pe un chip devastat de tristețe și rujul cel mai bun pe buze ce tinjesc mai degrabă după zimbete sincere și liniștite, decit după grăsimi colorate. Fac totul dintr-o inerție inexplicabilă, dintr-un impuls pe care nu mi-l pot controla, deși am fost dotată cu gradul necesar de inteligență care să-mi spună că totul e zadarnic. Am fost iubită in chipurile mele cele mai banale, in aparițiile mele cele mai răvășite, mi s-au sărutat pasional ochii umflați de dimineața, obrazul imperfect, picioarele in momentele lor nu tocmai netede…Unde-i rostul de a aștepta, impecabilă, pe cineva care nu mă mai iubește? Unde-i rostul de a mă uita zilnic, pe furiș, in geamurile mașinilor ca să-mi verific strălucirea gloss-ului, in timp ce interiorul imi plinge in hohote? Mă surprind dimineață de dimineață, inainte de a pleca in locuri unde nu sint sigură că vreau sa fiu, intrebindu-mă nu care-i menirea mea pe lume ci dacă la bluza verde ar merge să-mi pun un colier mai masiv, sau dacă cizmele de anul trecut or mai fi in trend. Sub duș, unul dintre locurile unde pot plinge in tihnă, imi las lacrimile să curgă nestingherite și gindurile cele mai negre să mă invadeze in timp ce-mi frec trupul cu un burete aspru, anticelulitic, insistind frenetic in zonele cu probleme din dreptul șoldurilor. Printre suspine imi verific fermitatea sinilor și tăria stomacului și-mi spun că poate ar fi cazul să mai fac niște abdomene. Paradoxal, cind sint fericită, mă simt frumoasă oricum, nemachiată, grasă, ciufulită, imbrăcată intr-un tricou lăliu. După o relație lungă, intensă și incheiată abrupt, odată cu trista singurătate mi-a bătut la ușă, pesemne, și simțul estetic alungat, căci am deschis intr-o zi șifonierul și am realizat că tot ce am in el e profund demodat, de parcă nu mai ieșisem din casă de trei ani. Iubirea are, pentru mine, efectul celui mai luxos fard. Nici cea mai extravagantă cremă nu-mi inflorește chipul cum o face un sărut. Și nu s-a inventat incă soluția miraculoasă care sa-mi picure in ochi strălucirea pe care o am după o noapte de iubire. Nefericirea, insă, ma vrea și ea superbă cu orice preț, nu pot sta să mă intreb ce dracu fac acum cu viața mea, decit rimelată și cu o manichiură perfectă. Stau și mă gindesc, in momentele in care țin cu orice preț să fiu obiectivă, de unde vine oare dorința asta a mea (și a altor femei) de a fi oricind și-n ciuda oricărei stări de spirit, decorativă? Ce forță vine și mă ia de mină și-mi deschide dulapul și pudriera cind, dacă aș fi intrebată ce-mi doresc cel mai mult in acea clipă, aș răspunde că vreau sa mor? Ce gind nebun mă face să-mi adun puterile și să apar nu altfel decit coafata impecabil in fața omului care se uită acum la mine cu o dureroasă indiferență după ce, odată, m-a iubit? Ce mă hrănește cind simt că mă sting, cine-mi pune un picior in fața celuilalt și mă face să merg cind știu că m-am prăbușit, ce mă face să mai zimbesc, chiar și amar, lumii? Singurul lucru care va muri, nădăjduiesc, odată cu mine: speranța. Un articol de Alina G.
Iti place acest articol? Recomanda-l prietenilor: