Cum am mancat un caine la Clubul Taranului

Cum am mancat un caine la Clubul Taranului
Kudika
15 Aprilie 2010

Nu stiam despre “Cum am mancat un caine”, monodrama lui Evgheni Griskovet, decat ca in prim-plan avea sa fie un om care nu mai e. In materie de logline-uri, acesta, parafrazat de Teatrul Joint din text, se numara printre cele mai criptice pe care le-am citit vreodata. Asadar, intrigata, am luat loc luni seara pe-un scaun din Clubul Taranului, si am ramas cu privirea atintita pe alt scaun, identic cu al meu, doar ca plasat in centrul scenei. Aici, actorul Theo Marton urma sa ma ia prin surprindere cu un monolog construit pe structura fluxului constiintei, care, in mod incredibil avand in vedere ora tarzie si lipsa altor puncte de focus in afara personajului principal, mi-a tinut ochii deschisi larg cat cepele pe tot parcursul duratei sale de circa 60 de minute.

Realizat de Ioanina

Caci, la inceput, individul, care apare din spatele salii, serpuind ca un spectator cautandu-si loc printre mese, imbracat ca un profesor sau un bibliotecar ponosit si ordinar din cale-afara, te deconcerteaza. Cand se aseaza pe scaun, confirmandu-ti cele mai mari temeri – va fi un one-man-show?! – te ingrijoreaza de-a dreptul, pentru ca nu ghicesti nimic super-califragilistic in postura lui putin adusa de spate sau expresia lui, timid zambitoare. Afiseaza o figura candida, sigur, dar, chit ca intentiile i-ar fi sincere sau ascunse, tu tot astepti sa-ti pese de ele. Premisa piesei se-nvarte in jurul titlului, in masura in care acesta, ca mai tot monologul de altfel, trimite la o perioada din viata personajului, 3 ani care-au apus doar cronologic vorbind, caci mintea celui de pe scena inca e bantuita de ei – anii armatei.

Vizionare placuta

Iti place acest articol? Recomanda-l prietenilor:

Ti-a placut acest articol?

Aboneaza-te pe Kudika pentru a primi articole similare.




Setari Cookie-uri