Ce nu intelege Hollywood-ul cand scoate pe banda rulanta filme sprijinite zdravan de-un buget baban, si motivul pentru care este luat in raspar de cinefili si votantii Oscarurilor deopotriva, este importanta miezului, prioritatea care i se cade mesajului, in defavoarea franjurilor adiacente. Exista unele filme, independente fata de vederile inguste si materialiste ale marilor studiouri, sau straine si deci total neinteresate de orice e american sau mare, care “tund” franjurile cu totul, pentru a scoate in evidenta miezul, prin eliminarea a orice altceva. Pe cateva le veti recunoaste in topul de mai jos – ele duc la extrem conceptul de film minimalist (cu care multi identifica opera regizorului francez Robert Bresson, dar pe care eu l-am extins aici) punand accent pe valentele scenariului sau evolutia personajelor, deci pe esenta si nu pe ambalaj.
Realizat de Ioanina
9. “Dogville” (2003) – Pentru realizarea acestui film, Lars von Trier, unul dintre putinii regizori contemporani care pot avea pretentii la titlul de auteur, l-a despuiat de notiunea unui decor realist, inlocuind strazi si locuinte cu linii demarcante trasate cu creta. Ca urmare, orasul Dogville in care se refugiaza eroina Grace (Nicole Kidman) arata ca o scena de teatru, beneficiand de cadre ample cocotate pe macara, la o inaltime care micsoreaza spatiul pana capata dimensiunile unei case de papusi. Manuindu-le din umbra, von Trier isi ghideaza marionetele umane pe caile depravarii, si le scoate la rampa firile slabe si inventivitatea nociva prin raportarea Dogville-ienilor la nou-venita. Ea, cea cu priviri liberale, le intra in gratii oferindu-si ajutorul la treburile casei, insa observa curand ca cerintele fiecaruia capata proportii sclavagiste, ca dandu-le drept de viata si de moarte asupra propriei persoane, moralitatea fiecaruia paleste sub influenta coeziunii unei mentalitati de grup omnipotente. 
