Povestea unei Iarmaroc-ane pierdute-n padurice

Povestea unei Iarmaroc-ane pierdute-n padurice
Kudika
27 Mai 2010

Intotdeauna m-au fascinat festivalurile de muzica – si arte anexe – care pun accentul pe comuniune si comunitate sub cerul liber, pentru ca melanjul de voie buna si camaraderie mereu sta intr-un echilibru precar, mereu poate deraia in directii nebanuite, si mereu se va adresa sufletelor tinere, dispuse “sa se riste” la traiul de campus. Siguranta data de-un acoperis deasupra capului, de broasca si cheie, tot previzibilul vietii dispare pe durata festivalului, si ne supunem regulilor jocului pentru ca o facem cu totii de dragul aceluiasi ultim si suprem scop: muzica fara oprelisti, fara scuze pentru poluarea sonora, fara ora de stingere.

Asadar Iarmarocul din padurice, desfasurat la finele saptamanii trecute, a functionat ca un magnet pentru aventurierii care in programul de birou n-au stare, pentru adolescentii scapati din lesa parinteasca, si pentru mine – observatoare prin excelenta si apartinand, probabil, ambelor categorii. Desigur, luati la bani marunti, participantii sfidau clasificarile de-acest (si orice alt) gen, iar coloritul pestrit de la fata locului ar fi convins pe oricine de frumusetea unei asemenea realitati eterogene.

Realizat de Ioanina

Harta intocmita de organizatori era lizibila, insa mie mi-a fost buna doar la a-mi confirma mitul misogin ca femeile nu vorbesc aceeasi “limba” cu cartografii. Asadar, criteriul care a contat mai cu seama in peripetiile mele a fost vecinatatea, raportata la campus – asa se face ca am descoperit zona de jocuri, unde te catarai ca alpinistii, asortai noroiul cu vopseaua artileriei de paintball sau coborai in jos, Luceafar brav, alunecand pe cablul tirolianei.

Vizionare placuta

Iti place acest articol? Recomanda-l prietenilor:

Ti-a placut acest articol?

Aboneaza-te pe Kudika pentru a primi articole similare.




Setari Cookie-uri