Cred ca am incriptata in structura cromozomiala dorinta unei relatii stabile, speranta unei iubiri eterne, visul relatiei fara de sfarsit. Ajung insa la concluzia ca poti avea orice in aceasta lume, mai putin ce iti doresti cu adevarat.

De fiecare data ma arunc cu capul inainte intr-o relatie, cu sufletul deschis, plina de entuziasm si speranta. Ma lovesc apoi, iar si iar, de pragul de sus, insa niciodata nu invat sa cobor capul. Iata-ma asadar, cu o durere cefalica ingrozitoare, un nod in gat, care simt ca imi va rupe esofagul in mici farame, un gol in stomac si un mare nimic in inima. Mi-e dor de sentimentul de a apartine cuiva, mi-e dor de acea senzatie de siguranta pe care intr-un mod stupid nu o pot avea decat alaturi de un barbat de care sa fiu dependenta emotional si poate chiar fizic. Spun fizic fiindca resimt durerea data de pierderea sa intr-un mod atat de real, incat as putea jura ca a trecut trenul peste mine.

Acum ceva timp repetam obsesiv in orice rand pe care il scriam legenda jumatatilor. Ma mandream ca mi-am intalnit jumatatea, ca sunt fara doar si poate cel mai norocos om din lume. Astazi as vrea sa sterg litera cu litera tot ceea ce am scris atunci. Ma rog la toti sfintii sa nu imi fi intalnit sufletul pereche, sa ma fi inselat: marea iubire nu este cea pe care am pierdut-o, ci urmatoarea. Apoi simt un fior ingrozitor pe sira spinarii: oare va mai exista urmatorul? Cred ca momentan mi-am pierdut abilitatea de a iubi. Sper cumva sa o pot redobandi. Nu stiu insa cum. Stiu ca e nevoie de timp, de rabdare, de curaj. Iar eu nu am nimic din toate acestea, nu le inteleg rostul, nici mecanismul de functionare.

Acum doi ani o prietena si-a pierdut marea iubire. S-a inarmat cu rabdare si a facut tot posibilul sa isi refaca viata, sa mearga mai departe. Am admirat-o la acel moment teribil si mi-am dorit sa pot avea si eu curajul ei atunci cand voi avea nevoie. Astazi exemplul ei nu-mi foloseste la nimic fiindca este in continuare singura si grozav de nefericita. Sa fi fost acel barbat singurul langa care putea fi fericita? Si daca astfel stau lucrurile, atunci cum ar trebui sa supravietuim unei iubiri adevarate? Daca ne intalnim sufletul pereche prea devreme si il pierdem? Ar trebui sa il plangem pana cand moartea ne va desparti de fotografia sa? Ar fi nedrept si mult prea crud sa existe in aceasta lume un singur om alaturi de care putem fi fericite.


Toate editorialele Kudika »