Am fost mult timp ferm convinsa ca opusurile nu se atrag, ca oamenii nu functioneaza mecanic, precum magnetii, ca ne leaga forte mai presus de puterea noastra de intelegere, ca jumatatile se aseamana perfect sufleteste, iar uneori chiar si fizic. Si eram pregatita sa imi demonstrez teoria! In mod empiric desigur.

Eram indragostita de oala al carei ciob ma mandream a fi, de surata picatura de ploaie prin care ma defineam, un barbat care prin splendoarea sentimentelor sale atat de asemanatoare in structura cu ale mele l-ar face pe Narcis sa tremure de invidie.

Gandeam ca regula asemanarii ar trebui s-o ingroape irevocabil pe cea a atractiei opusurilor caci eu iubeam si eram iubita de un barbat ce imi semana pana la ultimul cromozom. Prinsa insa in valtoarea sfasietoare a amorului meu intens, am uitat sa pun pe hartie aceasta axioma nabadaioasa.

Astazi, amintindu-mi, mi-e greu sa ignor continuarea povestii: mai tarziu, in timp ce ii explicam lui, plina de inflacarare teoria mea legata de asemanarea izbitoare a jumatatilor de suflete, el mi-a raspuns plin de tristete ca daca as avea dreptate, atunci soarta nu ne-ar fi comuna. Am deschis infiorati varianta noastra de cutie a pandorei si marturisirile au iesit buluc: nu ne asemanam, ne copiam permanent si reciproc, ne chinuiam in obiceiuri comune unul de dragul celuilalt in timp ce inventam plini de creativitate noi placeri inexistente pana la acel moment.

Ajunsi la capat de suflare si de marturisiri ne-am regasit privindu-ne cu alti ochi: omul din fata mea nu semana cu mine, dar nici cu cel pe care il credeam a fi. Mintea lui gandea intocmai despre mine. Demonstratia teoriei mele a cazut prada erorii, insa o simpla incercare esuata nu o infirma, la fel cum neadeverirea sa nu confirma ca opusurile s-ar atrage obligatoriu.

Croind reguli absurde pentru dragoste am distrus din fasa teancuri de relatii fiindca, intr-un final, singura regula valabila in iubire este neregula, haosul si nebunia.


Toate editorialele Kudika »