Lacrimi de Valentines Day

Pentru majoritatea oamenilor, ziua Sfantului Valentin inseamna, cel mult, o intalnire cu persoana iubita, un buchet de flori, poate un mic cadou… In general, timp petrecut cu partenerul sau macar visare la partenerul ideal. Insa eu am cele mai urate amintiri de Valentine’s Day, asa ca de data asta am nevoie de sprijin pentru a trece peste ziua de 14 februarie – se implineste un an de cand am plans ultima oara pana la epuizare …



Eram indragostita de Paul inca de cand eram o copila. Era prietenul cel mai bun al fratelui meu, mai mare decat mine cu 4 ani, inteligent, charismatic, sociabil… si incredibil de frumos. Mi se parea cel mai frumos baiat din tot cartierul si asteptam cu nerabdare momentele in care venea la fratele meu! Aveam abia 10-11 ani cand mi-am dat seama ca Paul este barbatul cu care vreau sa ma casatoresc – adoram modul in care ma privea, imi zambea, imi placeau pana si glumele pe care le mai facea pe seama mea… Ii scriam in secret poezioare de dragoste si visam, in stilul meu copilaresc, la clipa in care ma va cere de nevasta.



Chiar si cand am intrat la liceu, continuam sa ma gandesc la Paul. Era nelipsit de la orice petrecere in familie, de la orice sarbatoare, aproape in fiecare seara el era prezent in casa noastra! Il mai auzeam vorbind despre fete, in special despre una anume, Alina, insa nu ma gandeam ca ar putea avea o alta prietena: eu o tineam una si buna, ca noi suntem sortiti unul altuia! Insa, pe masura ce cresteam, Paul a inceput sa-mi faca tot soiul de complimente, ce imi alimentau imaginatia si mai tare, pana la un moment dat, cand m-a invitat in oras. Se intampla pe cand eram in clasa a 11-a, chiar de Valentine’s Day.



Acea prima intalnire a fost fantastica! Am fost la film, am vorbit vrute si nevrute si am ajuns seara, tarziu, acasa. M-a sarutat timid la plecare si, de atunci, timp de alti cativa ani, am trait intr-un vis implinit. Sau cel putin asa imi inchipuiam eu…



Relatia noastra a fost extrem de frumoasa si, intr-un fel, boema. Aveam un mic cerc de prieteni, printre care si fratele meu cu logodnica lui, alaturi de care faceam o multime de calatorii, ne distram, cu alte cuvinte, chiar stiam sa ne traim viata. Mergeam mereu la mare in 2 mai, unde stateam intr-o casuta batraneasca, alaturi de o pensionara foarte de treaba, care ne spunea povesti din tinerete, cantam la chitara, radeam… Eram foarte fericita langa Paul! Mi se parea ca traiesc intr-o adevarata poveste, ce speram ca va avea final fericit.



Insa viata nu-ti ofera mereu lucrurile pe care ti le doresti.



Toate semnele mele de intrebare au inceput sa apara odata ce am luat admiterea la facultate. Intr-adevar, o facultate particulara, nu una de prestigiu sau ceva de acest gen, insa eu eram mandra de aceasta realizare. Paul insa nu s-a bucurat atat de mult. El lucra la o firma ce monta cabluri de internet, iar dupa mult timp (in schimb, atunci nu mi-am dat seama care era problema) am constientizat ca nu ii convenea faptul ca eu voi fi absolventa unei facultati, pe cand el nu. Probabil ca de aici au luat nastere toate problemele noastre.



Simplitatea gandirii mele si increderea totala in el m-au facut sa fiu oarba chiar si atunci cand lucrurile erau evidente – insa sunt evidente abia acum, cand am reusit sa ma detasez si sa-mi vindec ranile.



Bineinteles ca, asa cum viseaza orice fata cu o relatie stabila de trei ani de zile, si eu visam sa ma casatoresc cu Paul si, astfel, sa mi se indeplineasca dorinta pe care o aveam inca de cand eram o copila. Timpul trecea, iar el, pe langa faptul ca nu ma cerea in casatorie, incepea, usor, usor, sa se poarte ciudat.



Intai am observat ca nu imi mai povesteste in detaliu, atunci cand ne intalneam, ce facuse in ultimul timp. El era genul de barbat care ar fi povestit ore in sir cum s-a chinuit el sa monteze nu stiu ce cablu sau peste ce clienti a mai dat – insa mi-am spus ca tacerea lui inseamna doar ca nu mai are chef sa vorbeasca despre aceste lucruri sau ca era mai obosit ca de obicei.



Apoi a inceput sa mi se para ca e din ce in ce mai distant si nu mai vrea sa ne intalnim foarte des. Obisnuiam sa ne intalnim de 4-5 ori pe saptamana, sa mergem la film, intr-un club sau doar sa ne plimbam in parc, insa, din ce in ce mai des, imi spunea ca e prea obosit sau ca are mult de lucru si ca nu mai avem cum sa ne intalnim. Ajunsesem sa ne intalnim de 2 sau 3 ori pe saptamana, iar mie imi era un dor nebun de el si nu gaseam o solutie pentru situatia noastra – pentru ca nu se punea problema sa locuim impreuna daca nu eram casatoriti, altfel parintii mei m-ar fi renegat!



Intr-un final, m-am hotarat ca, de ziua noastra, sa-i fac o surpriza de proportii – imi inchipuiam ca, astfel, o sa ne apropiem din nou, iar el se va relaxa, pentru ca eu credeam ca este foarte obosit din cauza serviciului!



Pe 14 februarie 2008 urma sa implinim patru ani de cand eram impreuna, asa ca iata ce am pus la cale: sa cumpar doua bilete de avion catre Roma, fara ca el sa stie, precum si sa fac rezervari la un mic hotel din Roma. Urma sa petrecem cinci nopti in acel oras fascinant, totul fusese pus la punct si platit de mine (cu ajutorul fratelui meu, bineinteles) si imi imaginam ca va fi cea mai frumoasa surpriza din viata lui! Insa surpriza a fost doar a mea, si a fost oribila…



Aveam bilete de avion pe 14 februarie, seara, asa ca in dimineata zilei de 14 m-am dus la el acasa, cu bagajele facute, pentru a-i face si lui bagajele, cat era la serviciu, iar pe la 4, cand se intorcea el acasa, sa ii spun de surpriza pe care i-o facusem… Locuia intr-o garsoniera inchiriata, iar eu aveam cheia, asa ca am intrat, stiind ca el nu avea cum sa fie acasa la acea ora – doar imi spusese cu o seara inainte ca urma o zi foarte incarcata pentru el si va lucra de dimineata devreme pana dupa-amiaza!



Nu voi uita nicicand momentul in care am deschis acea usa blestemata.



Ca in cel mai cliseistic film, mi-am vazut barbatul pe care il credeam sortit facand dragoste cu alta femeie.



Cerul s-a prabusit pe mine si tot ce-mi doream atunci era sa devin mica, mica, si sa dispar de pe suprafata pamantului pentru totdeauna.



Nu stiu cine era acea femeie, nu o mai vazusem niciodata. Nu am fost in stare sa fac nimic, sa intreb sau sa spun nimic, ci doar am izbucnit in plans. Un plans ingrozitor, care m-a tinut saptamani intregi, din care nu ma mai puteam opri. Toate visele mele, toate sperantele, planurile si plimbarile romantice pe care mi le imaginam la Roma s-au spulberat intr-o clipa. Halal Valentine’s Day, nu-i asa?!



Culmea disperarii mele a fost faptul ca Paul nici macar nu a incercat sa se justifice. Singurul lucru pe care l-a facut in clipa in care eu am intrat in garsoniera a fost sa strige: Ce naiba cauti aici? Apoi, m-a mai sunat o singura data, intrebandu-ma ce faceam cu bagajele facute la el in casa. Nu i-am spus niciodata despre surpriza pe care doream sa i-o fac, el probabil si acum isi imagineaza ca eu vroiam sa ma mut la el acasa si, astfel, sa-i ingradesc “libertatea”.



Pana in momentul in care scriu aceasta epistola, ranile mele s-au vindecat… Am plans atat de mult, incat mi-am varsat toata frustrarea si durerea. Insa, luna asta e Valentine’s Day si noi am fi putut implini 5 ani, iar mie imi este teama ca ranile sa nu se deschida din nou…