Lacrimi de Valentines Day

Relatia noastra a fost extrem de frumoasa si, intr-un fel, boema. Aveam un mic cerc de prieteni, printre care si fratele meu cu logodnica lui, alaturi de care faceam o multime de calatorii, ne distram, cu alte cuvinte, chiar stiam sa ne traim viata. Mergeam mereu la mare in 2 mai, unde stateam intr-o casuta batraneasca, alaturi de o pensionara foarte de treaba, care ne spunea povesti din tinerete, cantam la chitara, radeam… Eram foarte fericita langa Paul! Mi se parea ca traiesc intr-o adevarata poveste, ce speram ca va avea final fericit.

Insa viata nu-ti ofera mereu lucrurile pe care ti le doresti.

Toate semnele mele de intrebare au inceput sa apara odata ce am luat admiterea la facultate. Intr-adevar, o facultate particulara, nu una de prestigiu sau ceva de acest gen, insa eu eram mandra de aceasta realizare. Paul insa nu s-a bucurat atat de mult. El lucra la o firma ce monta cabluri de internet, iar dupa mult timp (in schimb, atunci nu mi-am dat seama care era problema) am constientizat ca nu ii convenea faptul ca eu voi fi absolventa unei facultati, pe cand el nu. Probabil ca de aici au luat nastere toate problemele noastre.

Simplitatea gandirii mele si increderea totala in el m-au facut sa fiu oarba chiar si atunci cand lucrurile erau evidente – insa sunt evidente abia acum, cand am reusit sa ma detasez si sa-mi vindec ranile.

Bineinteles ca, asa cum viseaza orice fata cu o relatie stabila de trei ani de zile, si eu visam sa ma casatoresc cu Paul si, astfel, sa mi se indeplineasca dorinta pe care o aveam inca de cand eram o copila. Timpul trecea, iar el, pe langa faptul ca nu ma cerea in casatorie, incepea, usor, usor, sa se poarte ciudat.

Intai am observat ca nu imi mai povesteste in detaliu, atunci cand ne intalneam, ce facuse in ultimul timp. El era genul de barbat care ar fi povestit ore in sir cum s-a chinuit el sa monteze nu stiu ce cablu sau peste ce clienti a mai dat – insa mi-am spus ca tacerea lui inseamna doar ca nu mai are chef sa vorbeasca despre aceste lucruri sau ca era mai obosit ca de obicei.

Apoi a inceput sa mi se para ca e din ce in ce mai distant si nu mai vrea sa ne intalnim foarte des. Obisnuiam sa ne intalnim de 4-5 ori pe saptamana, sa mergem la film, intr-un club sau doar sa ne plimbam in parc, insa, din ce in ce mai des, imi spunea ca e prea obosit sau ca are mult de lucru si ca nu mai avem cum sa ne intalnim. Ajunsesem sa ne intalnim de 2 sau 3 ori pe saptamana, iar mie imi era un dor nebun de el si nu gaseam o solutie pentru situatia noastra – pentru ca nu se punea problema sa locuim impreuna daca nu eram casatoriti, altfel parintii mei m-ar fi renegat!