Am mintit ca sa ma ia de nevasta

Probabil multe cupluri fac asta: joaca un mic teatru al perfectiunii pentru celalalt ca sa fie placut, apreciat, iubit s.a.m.d. Pana se casatoresc, apoi lucrurile se schimba si se intreaba de ce.

Nu eram nici prea tanara, nici prea batrana, ci la varsta perfecta pentru casatorie, cand ai terminat studiile si ai un job stabil, suficient cat sa iti permita sa construiesti un camin si sa visezi la viata de familie. M-am indragostit nebuneste de un tip cu 4 ani mai mare, un barbat serios si inteligent, realizat si evident cu pretentii de la viata. M-a placut si el si incet-incet ne-am avantat in relatie.

Avea un aer misterios si un umor fin, stia sa fie si romantic insa de asemenea deosebit de critic atunci cand considera ca ceva nu este pe placul lui. Imi furase mintile. De fiecare data cand ceva nu era pe placul lui lua atitudine ferm, fara gand de compromis pana cand lucrurile se realizau dupa cum vroia. La inceput am tolerat acest aspect, ma interesa mai putin daca lucrurile in casa erau ca el sau nu, daca ne duceam in concediu la mare sau la munte, eu ma simteam bine oricum ca il aveam langa mine, fara a realiza insa ca acest comportament al lui era unul final si avea sa se manifeste in toate domeniile, iar eu aveam sa tolerez pana cand se nimerea o situatie care nu mi-ar fi fost deloc indiferenta.

Am facut si alte compromisuri in relatie din sentimentele pe care i le purtam, il protejam, il ingrijeam, ii pregateam masa, strangeam intotdeauna dupa el, il aranjam dimineata inainte sa plece la serviciu, practic toata casa o tineam eu. Din cand in cand, atunci cand aveam timp, pregateam o surpriza, o baie sau o cina romantica ori un bilet de week-end la un film. Il intrebam daca are suficienti banuti, ii pregateam dimineata ceva bun de mancare sa ia cu el (un sandwich cald, ceva dulce, cafeaua in termos sa aiba pe masina etc). Practic multe din activitatile mele vizau binele lui. Daca ceva nu ii convenea, schimbam imediat, chiar daca era vorba si de comportamentul meu. Ma schimbam dupa placul lui... insa eu nu eram asa. Eu eram jucausa, el nu prea. Mie imi placea sa rad, insa el imi taia repede entuziasmul privind riscurile unei situatii. Imi placea ca seara sa ma plimb prin aer liber, insa el nu se misca din casa, iar eu nu plecam fara el. Insa... eram pe placul lui, asa ca m-a cerut in casatorie si eu am acceptat.

In fine, la un moment dat am obosit sa mai joc teatru simtind nevoia sa fiu eu. La un moment dat nu am mai avut chef intr-o seara de curatenie dupa el, eram obosita si doream sa dorm, atat. Nu m-a lasat, a facut un intreg scandal, ca e mizerie, ca lui ii e foame, de parca era olog si nu putea sa isi puna singur o blida de manacre si sa isi stranga bot hainele intr-un dulap sa nu mai stea ravasite in toata casa. Pur si simplu imi era rau, nu am putut sa ma mai ridic din pat. Problema lui insa a fost ca a ramas casa ravasita, nu ca eu zaceam si imi era rau. El isi facea griji de stomacul lui, poate nici eu nu mancasem. Doream sa ma linistesc, sa ma odihnesc, dar n-am avut parte de asta. Stunci am inteles ca eram acolo mai mult pentru confortul lui. Poate el chiar asta isi dorea de la viata si era fericit asa... nici nu avea motive sa fie altfel. Dar eu nu eram. Mi-am dat seama ca am acceptat in lant o serie de compormisuri pe care nu puteam sa le suport o viata. Merge cativa ani, dar la un moment dat simti nevoia sa fii tu, sa iti satisfaci si propriile placeri, in stilul tau de viata. Simti cum anii trec si cad ca o povara pe umerii tai, silindu-te parca sa iti analizezi propria fericire. M-am uitat pe mine. Il iubeam in continuare, insa nu puteam sa nu observ ca zaceam pur si simplu fara sa am puterea, forta de a ma ridica, iar el nu dadea doi bani pe acest aspect. Am inteles ca eu eram langa el, dar el nu era langa mine la bine si la rau. Nu imi putea fi sprijin in viata, alinare, dragoste... Desi juca un rol asa de bun...

---