Priveste-ma asa cum sunt

Sosind la scoala in Bucuresti a invatat o lectie dura. Sa stranga din dinti si sa reziste. Pentru cei mai multi copii romi, traseul educational e ca un asediu pe care trebuie sa-l suporte. Pe de-o parte, parintii, speriati ca ar putea fi aratati cu degetul pentru ca sunt tigani. Pe de alta parte, profesorii si colegii, predispusi sa-i marginalizeze. Roxana a rezistat, desi s-a confruntat cu toate acestea. A mers la liceu, iar mai apoi la facultate.

A vrut sa urmeze Dreptul, dupa ce doua rude apropiate au ajuns in puscarie fara sa aiba vreo vina. Si-a dat insa seama ca aceasta mostenire familiara, desi nedreapta, atarna greu in lupta pentru un loc la facultate. Trebuia sa aiba “dosarul” curat. Asa avea sa i se deschida drumul catre cariera de profesoara.

“Am ales meseria de profesor din lipsa de alte optiuni. A fost un episod foarte neasteptat in viata mea. Am facut Engleza la fara frecventa, lucrand in acelasi timp ca traducatoare la Institutul de Informatica. Acolo am descoperit satisfactiile meseriei de traducator, cu care am pana azi o mare afinitate: am tradus carti, fac interpretariat pentru programe straine, imi place mult sa vorbesc si-mi place foarte mult sa studiez mecanismele lingvistice si sa vad cum ele reflecta niste aspecte culturale”.

Insa printre colegii de breasla, educati si reprezentanti ai unei categorii profesionale cu un important potential de a genera modele de comportament avea sa cunoasca adevarata fata a rasismului si sa se confrunte cu situatii discriminatorii. Rasismul profesorilor din cancelaria IOR-ului au facut-o sa-si puna pentru prima ora intrebari referitoare la cum se pozitioneaza vizavi de asumarea identitatii de femeie roma. “Aceea a fost o perioada in care m-am simtit prima oara obligata sa ma hotarasc cum e cu tiganismul meu. Pana atunci el fusese o componenta fireasca a identitatii mele, stiam ca invatatoarea dintr-a doua nu ma baga in seama pentru ca sunt tiganca, dar mie mi se parea ca e cam proasta ea la faza asta, nu m-am vazut niciodata ca o victima, dar aici era putin altfel. Astia erau niste oameni educati, multi dintre ei erau niste persoane foarte sofisticate – asta ii socheaza si pe prietenii mei din strainatate care vin pe aici, cat de rasisti pot sa fie niste oameni sofisticati si educati. Poti sa ai niste discutii minunate despre Umberto Eco cu doamna profesoara de romana, sa gandesti despre ea ca e realmente o persoana foarte sofisticata, iar in pauza urmatoare o vezi ca intra in catedra, tranteste catalogul si zice: „Al dracu’ el de tigan, ca nu pot sa-i sufar!”.