Pluteam deasupra pamantului si nu vedeam nimic in jurul meu cu exceptia... lui. Am invatat cu acel prilej ca este mai bine sa ai un al treilea ochi deschis permanent, care sa functioneze si in cazul in care ceilalti doi, proiectati de natura, sa nu fie atenti la ce se intampla in jur. Pentru a nu pierde vremea cu detalii nesemnificative, rup firul romantic al povestirii spunandu-va cum am aflat, la modul cel mai neplacut, ca adorabilul meu iubit era cu un picior la altar; ca grijulia sa logodnica avea mari probleme in a-l imparti pe acest barbat fatal cu amanta lui... si (vai! fatalitate!) aparusem si eu de nicaieri. Se parea ca cele doua nu erau pregatite sa-l imparta in trei. Poti sa le condamni? Toate ca toate, "e mare gradina Domnului" mi-am spus, si fara a mai pierde vremea am hotarat sa ma despart de el. Inutil de spus ca mare mi-a fost mirarea cand el mi-a explicat ca eu sunt vinovata, ca i-am stricat linistea din familie (deduc ca prin "familie" intelegea logodnica si amanta). M-a catalogat drept "marul discordiei", formulare care ma amuza teribil astazi, dar nu a fost digerabila la momentul respectiv. A fi a treia sau a patra persoana intr-un cuplu este cate se poate de injositor (cel putin acesta este parerea mea). Este reteta sigura pentru a-ti pierde respectul de sine, feminitatea, siguranta pe propriile puteri si cate si mai cate. Barbatii zambesc sagalnic spunand ca sunt mai multe femei in lume, prin urmare n-ar trebui sa fim "egoiste"... Eu stiu un singur lucru: cineva in lumea acesta va ramane fara jumatatea ei de barbat pentru ca eu nu vreau sa impart nici macar o particula din iubitul meu. Dragostea implica doi oameni (nu mai multi), intimitatea unui cuplu - la fel. Nu vreau sa imi imaginez cum m-as simti stiind ca iubitul meu saruta o alta femeie (ca sa nu mai vorbim de alte preocupari pe care le pot avea impreuna!). Suna egoist, dar oare nu asa ar trebui sa fie? Ma gandesc ca daca am fi predestinati sa traim in grupuri si nu cupluri, am fi avut structura anatomica adecvata. Tocmai cand ma pregateam sa-mi argumentez parerea prin existenta cuplului primordial, Adam si Eva, cand mi-a trecut prin minte islamismul. M-am cutremurat la gandul ca acele femei traiesc zilnic alaturi de celelalte sotii ale barbatului pe care il iubesc; il "impart" frateste si se poarta ca niste adevarate prietene (cel putin asa se intampla teoretic). Oare chiar depinde totul de mentalitate si modul in care am fost crescute, sau sta in natura umana sa iubim cu egoism? Am pus acesta intrebare unui bun prieten, musulman. Mi-a raspuns ca religia si obiceiurile lor sunt gresit intelese; ca a avea o a doua sotie este conditionat de mai multi factori: spre exemplu, daca prima sotie nu poate avea copii, atunci este permis sa te casatoresti cu o a doua pentru a avea urmasi. Sau, in situatia in care fratele respectivului barbat moare, este indicat ca acesta sa se insoare cu sotia decedatului pentru a-i proteja familia. Intr-un asemenea caz, relatiile sexuale intre cei doi soti nu sunt des intalnite, ei preferand sa respecte memoria fratelui si a sotului. In traditia mahomedana exista o zicala, spunea acest amic al meu: "Spatele unui barbat este mai calduros decat un perete". Am descoperit astfel o cantitate impresionanta de romantism intr-o civilizatie pe care o consideram deplasata si lipsita de o definitie clara a iubirii sau a fidelitatii. Dragostea si egoismul spun eu, gelozia, ma corecta el, exista in orice societate, indiferent de religie si de mentalitate. "Exista, desigur, la fel ca oriunde in lume, barbati care nu se multumesc cu o singura femeie", adauga amicul meu. Faptul ca unii gasesc circumstante atenuante in religie, sau in orice altceva, este irelevant. Concluzionez prin a intari conceptul ca dragostea adevarata presupune doi indivizi precum si sentimentele pe care le au unul pentru celalalt... nimic mai mult si, cu siguranta, nimic mai putin. Un articol de Oana Trifu
Top 15 citate despre femei
Emotie feminina. Suntem femei, dar nu suntem nebune...
Iti place acest articol? Recomanda-l prietenilor: