Am fugit de unde nu eram sigura ca exista libertate, am imbratisat fara rost, am sarutat fara noima, dar am ramas fidela singurei iubiri la care am revenit tot timpul si careia, printre lacrimi, i-am spus adevarul. In lumea aceasta, barbatii par cu mult mai liberi si mai fericiti decat femeile. Cand marturisesc uneori ca as fi vrut sa fiu barbat, mi se ofera degraba explicatii despre eficienta feminitatii: tot zbuciumul si-ar gasi sfarsitul in maternitate, iar singuratatea mea reverberanta ar fi alinata de zambetul copiilor mei. Bine si rau, totul pare legat de mine, asa incat nu s-ar cuveni sa fiu indecisa, nu s-ar justifica vreo urma de indoiala in ceea ce priveste felul in care aleg sa exist. Cand marturisesc ca as fi vrut sa fiu o femeie care refuza sa se distinga cumva de celelalte femei ale lumii, mi se spune ca nu sunt una ca oricare alta, ca talentul cu care imi "exercit" sexul ma indeamna la lupta si imi provoaca sete de putere. Mi se preda teoria existentei, in speranta ca intr-o zi ma voi inalta cu gratie angelica deasupra tuturor obstacolelor. Nu se stie insa ca cel care se hraneste cu povara tentatiei, a ispitei care ucide perfectiunea iubirii, este demonul din mine. Daca pretul unui avort, de pilda, ar incepe sa devina o posibilitate pentru mine ca femeie, inseamna oare ca nu am invatat inca sa traiesc astfel? Dar, ce ar fi de spus despre un barbat care prefera sa existe sub povara indemnului la chiureta? Totul pare ca se stinge atunci cand iubirea incepe sa devina un pretext pentru euforia unor acte necugetate. Si totusi as vrea sa doresc pe cineva nebuneste, sa ii simt gustul in cafeaua de dimineata, iar mirosul lui aspru sa-mi patrunda visele. Sa zac, sa strig, sa obosesc in incercarea de a gasi un moment de liniste si sa nu ma aline decat scrasnetul dulce al cheii in usa casei mele. Sa uit ca dragostea se cuvine sa fie inteleapta si sa nu-mi pese ca as putea suferi oricand, atata vreme cat fara dragoste pot sa mor. Sa am curajul sa nu-mi ridic privirea catre cer, intreband, inecata de lacrimi, daca e bine ce fac, si atunci sa nu mai intreb nimic Ma balansez intre poli ostili, ma sfasii cautandu-mi locul, intre doua taramuri care nu ma revendica si nu ma accepta. Prea inger ca sa nu stiu sa plang, prea demon ca sa nu ma pot abtine. Un articol de Alina Boicu
Par deshidratat, aspru si lipsit de stralucire? Am gasit solutia!
Astrologie: Ingerii zodiacului
Iti place acest articol? Recomanda-l prietenilor: