O prietena predispusa la depresii ocazionale, neincrezatoare in sine, zbuciumata de mult prea multe contradictii si contraste s-a indragostit. Nu am mai recunoscut-o... Si-a schimbat intreaga garderoba si are in permanenta intiparit pe fata un zambet sagalnic. Glumeste, rade, e increzatoare, simte ca totul are sens, ca se intelege mai bine pe sine insasi. Vorbeste numai despre el, se gandeste numai la el. E normal, s-ar putea spune, dar ce se va intampla oare cu fragila ei lume interioara in momentul in care el nu va mai fi acolo sa o sustina? O prietena a rupt lunga logodna cu primul si ultimul barbat din viata ei. A slabit, si-a schimbat look-ul, si-a schimbat modul de viata, convinsa fiind ca de acum incolo va fi egoista, va face totul pentru sine insasi. Din exterior pare a fi fericita, pare a suferi de o dulce autosuficienta. Pare a fi puternica. E hotarata sa isi refaca viata si desi nu o recunoaste, toate planurile ei de viitor il includ pe fost. Viseaza cu ochii deschisi momentul in care se vor revedea, cum el o va dori inapoi, cum ea il va refuza. Orice scenariu imaginar referitor la viitor il include in mod necesar si pe el. Unele dintre noi devenim victime ale dependentei de iubire. Poate nu suntem dependente de un barbat, ci devenim obsedate de ideea de a iubi. Ne formam o anumita imagine despre modul cum ar trebui sa arate iubirea si in momentul in care sentimentele auxiliare iubirii se nasc alaturi de cineva, devenim dependente. Orice relatie totala trece prin trei stadii majore: indragosteala, iubirea propriu-zisa si respectul. Prima oara avem indragosteala, acel sentiment de maxima euforie cand simtim ca lumea a devenit mica-mica, reusind sa va cuprinda numai pe voi doi. El pare a iti raspunde instinctiv, pare a fi raspunsul la toate intrebarile, la toate rugaciunile tale. E ceva mistic in prima faza a iubirii. Problema este ca aceasta prima faza este un lung sir de autoiluzionari. Nu il vezi pe celalalt obiectiv, ci il vezi reflectat in propria-ti subiectivitate. Nu poti sa interpretezi factual gesturile sale. Tanjesti dupa anumite reactii, iar daca ele iti sunt refuzate, rastalmacesti micile semne sau semnale, le deformezi astfel incat ele sa corespunda cu imaginea pe care ti-ai creat-o despre el si despre iubire in general. Te deschizi total fata de el, dar nu il vezi. Nu ii vezi micile defecte, nu il intelegi pentru ca ai nevoie de iluzia iubirii. Simti ca nu mai ai nevoie de altceva. Eu, personal, cand ma indragosteam, ma gandeam cat de anosta fusese viata, cat de trecatoare fusesera vechile sentimente, fara el, punctul absolut de reper. Imi petreceam zilele cand nu eram alaturi de el, gandindu-ma la momentul intalnirii, faceam planuri legate de noi doi, planuri pe care nu i le marturiseam, dar despre care eram sigura ca va afla... telepatic. Simteam ca nu sunt singura in relatie, ca sentimentele lui sunt la fel de puternice ca ale mele. Suna ingrozitor de copilaresc, de naiv, dar atunci cand iubesti retraiesti clipele copilariei. Devii iarasi candida, te bucura si te mira lucruri care, pana in urma cu catva timp, ti se pareau anoste si banale. Un rasarit de soare petrecut alaturi de el este inuman de frumos, o ora in parc alaturi de el nu poate fi comparata cu o plimbare cu prietenele. Robin Norwood in "Femei care iubesc prea mult", afirma ca femeile cu o copilarie nefericita, in relatia cu un barbat, tind sa acceada la acelasi rol jucat in primii ani de viata. Daca ai fost neglijata, daca a trebuit sa lupti pentru iubirea parintilor, daca a trebuit sa inlocuiesti lipsa unui parinte, aceleasi actiuni vor fi reiterate si in cadrul relatiei de cuplu. In carte eram avertizata ca nu ar trebui sa o rasfoiesc decat daca ma regasesc in cuvintele autoarei. Nu am avut o copilarie nefericita sau poate nu am resimtit niciodata acest lucru. Nu cred ca explicatiile legate de dependenta de iubire sunt in legatura stricta cu o copilarie anormala. Si totusi... Am fost dependenta lung timp, am stat alaturi de un barbat care nu imi apartinea. De ce? Nevoia de iubire este fireasca. In momentul in care iti este refuzata sau in momentul in care ti-o refuzi replicand dur ca prioritatile tale o exclud, risti sa devii dependenta. Daca dai si peste Mr Wrong care pare a fi atat de "right", ti-ai pregatit terenul. O alta prietena devenise modelul meu in viata. Workaholic declarat, manager de succes, spirit plin de initiativa... portretul femeii de cariera. Toate acestea pana s-a indragostit. Povestea eterna de iubire, declaratii inflacarate, plimbari sub clar de luna, fericire mare. Apoi, el a parasit-o. Ce s-a intamplat cu ea? E in ospiciu. E o leguma. Initial, a fost repartizata pe un post de receptionista, dar nu s-a descurcat. Incetase a mai exista. Am vorbit cu ea cu putin timp inainte de a fi parasita. El o inselase, iar ea se simtea vinovata pentru actele lui de infidelitate si era sigura ca unica ei sansa de a il avea inapoi era de a se schimba. Credea ca ea era singura vinovata si simtea ca daca ea ar fi altfel s-ar putea intoarce la ceea ce a fost. Am observat de mai multe ori, ca femeile au tendinta de a se considera vinovate pentru nereusita unei relatii. E drept, exista si exceptii, dar de multe ori mi-am auzit prietenele propunandu-si sa se schimbe de dragul de a il recuceri. Faptul ca el a disparut din viata mea nu ma face mai putin femeie. Poate a fost iubire, poate m-am autoiluzionat, dar stiu sigur ca vina nu imi apartine in totalitate. Suntem oameni, relatiile noastre se erodeaza, noi ne schimbam. Cu toate acestea, ne este greu sa acceptam ca poate iubirea noastra s-a destramat, ca am urmat directii diferite, ajungand in cele din urma sa nu mai fim compatibili. Nu trebuie sa ne invinovatim pentru ceea ce nu s-a putut sa fie. Iubirea obsesiva este asemenea unui drog. Devenim din ce in ce mai dependente pe masura ce ne este administrat, iar in momentul in care dozele se micsoreaza, cand el nu mai suna la fel de des, cand intalnirile se curma prea rapid, ne dorim mai mult. Avem nevoie de o supradoza si il sufocam pe celalalt din dorinta de a obtine acea mica placere, acea satisfactie. De aici si problema indiferentei in relatie. Eu, personal nu ma simt niciodata multumita atunci cand am alaturi un barbat care mi se dezvaluie pe de-a intregul. Poate am instinctul de vanator mai dezvoltat, dar simt nevoia de a cuceri si de a fi cucerita. Inaccesibilitatea lui il face il mai interesant, il face sa merite. Atunci cand iti este refuzat ceva, iti doresti acel lucru mult mai mult si simti ca obtinerea lui iti demonstreaza tie ceva. Cucerirea unui dandy, unui fost afemeiat, unui workaholic este mai interesanta, pentru ca iti demonstrezi tie insasi ca meriti. Nu este el poate prototipul barbatului ideal, dar greutatea cu care se lasa prins in mrejele iubirii te-a facut sa il doresti mai mult. Barbatul alaturi de care esti, relatia pe care o ai cu el spune multe despre tine. Iubirea ia uneori forma unei mici nebuneli. Stateam si rememoram lucrurile stupide pe care le-am facut in numele nobilului sentiment si ma gandeam ca astazi nu m-as mai putea comporta astfel. Ma insel, sunt sigura. Si nu ma deranjeaza. Nu condamn indragosteala. Condamn imposibilitatea de a trece prin cele trei stadii ale iubirii: indragosteala, iubirea propriu-zisa si respectul. In momentul in care ramai blocat in euforia inceputului, te pierzi. Un articol de Andra Micu
Par deshidratat, aspru si lipsit de stralucire? Am gasit solutia!
Poveste de dragoste: Cum am stiut ca sotul meu este alesul
Iti place acest articol? Recomanda-l prietenilor: