Zilele trecute Andra mi-a spus entuziasmata "cea mai frumoasa poveste de dragoste pe care o auzise vreodata". Am privit-o plina de interes cum imi povestea despre el - barbatul cu origini somaleze, nascut in India, educat in Anglia si plecat in vacanta in Franta, si despre ea - romanca 100% nascuta si crescuta intr-o familie de conservatori ce pastreaza strict traditiile din toamna anului 1800. Ea reuseste sa scape din stransoare parintilor si pleaca la un schimb de experienta in Franta. Acolo... surpriza! Il intalneste pe el. Incepe o frumoasa poveste de dragoste ce rezista tuturor obstacolelor: de la mii de kilometri, la diferente cuturale, pigmentare si pana la uriasul impediment: familia (ei). Relatia a continuat, iar astazi cei doi pasesc rapid spre altar. Andra, cea vesnic cerebrala si rece, a incheiat povestea cu un zambet urias pe buze. Am privit-o nedumerita incercand sa gasesc splendoarea in aceasta poveste. Adica doi oameni care se iubesc, dar care isi petrec impreuna doua luni pe an au o relatie frumoasa? Fata aceea, santajata sentimental de familie, nevoita sa aleaga intre parinti si iubit, sa isi paraseasca tara natala si toti prietenii, este fericita? Eu cred ca situatia este tragica! Este si asa suficient de dificil sa faci trecerea de la viata dusa in sanul calduros al familiei la cea de cuplu. Sa renunti cu totul la familie este pur si simplu dramatic. Culmea este ca oamenii considera romantica situatia data. "Romeo si Julieta" este nu numai cea mai celebra, dar ci cea mai indragita poveste de dragoste a tuturor timpurilor. Orice film sau orice telenovela urmeaza un fir epic asemanator... tocmai pentru ca publicul savureaza (uneori devoreaza) subiectul. Singura explicatie pe care o gasesc este ca majoritatea oamenilor considera ca nu iubesti cu adevarat decat daca faci sacrificii, daca renunti la ceva drag pentru a primi "darul suprem" - iubirea absoluta. Tocmai din acest motiv tindem sa ne indragostim de fel si fel de oameni - pentru ca astfel avem pretextul de a face sacrificii; sacrificiul insa nu ne ofera garantia ca am ales corect persoana. Sunt sceptica si critica tocmai pentru ca am cazut in plasa "mitului sacrificiului". Poate ca povestea spusa de Andra este si povestea mea sau a prietenei mele sau a ta! Diferenta este ca eu am aflat ce s-a intamplat si dupa ce "am incalecat capsuna". In cazul meu, povestea a fost o mare minciuna; atunci cand suntem indragostiti nu vedem adevarul nici cand se gaseste imediat sunt nasul nostru. Am renuntat la tot si am primit in schimb numai suferinta si tristete, caci printul meu s-a transformat in broasca raioasa si a ramas astfel in ciuda saruturilor si a imbratisarilor mele. Este dificil sa incetam sa mai credem in povesti; am crescut cu ele si ne-am visat ca fiind personaje principale. Nu ne-am gandit niciodata ca personajele secundare pot fi mai fericite: ele nu sacrifica nimic si nu se afla in lumina reflectorului. Aceste personaje secundare au timp de dragoste, timp pe care altii il aloca razboilui cu balauri fictivi. Toata copilaria mi-am dorit sa fiu printesa; sa ma rapeasca un capacaun si sa ma salveze un Fat-Frumos. Astazi, sper eu, ceva mai matura decat atunci, imi doresc sa fiu orice altceva decat printesa. Imi doresc monotonia unei iubiri comune; imi doresc sa fiu un personaj real, dar fericit, si nu subiectul unei povesti sau al unui articol, in care sa fiu invidiata de toti pentru povestea de dragoste pe care o traiesc, dar sa imi inabusesc in perna lacrimile in fiecare noapte.
Par deshidratat, aspru si lipsit de stralucire? Am gasit solutia!
Amorul cu un barbat in varsta: iubire sau compromis?
Iti place acest articol? Recomanda-l prietenilor: