O gluma numita viata

O gluma numita viata
Kudika
16 Noiembrie 2006

Poate e putin ciudat, poate e un act de curaj sau curatǎ nebunie, nu stiu ║i nici nu vreau sǎ aflu, eu doar incerc ceva ce demult aveam in gand: sǎ scriu povestea ratǎrii unui destin, povestea mea, povestea oricui, povestea tuturor poate.

Poate e putin ciudat, poate e un act de curaj sau curatǎ nebunie, nu stiu ║i nici nu vreau sǎ aflu, eu doar incerc ceva ce demult aveam in gand: sǎ scriu povestea ratǎrii unui destin, povestea mea, povestea oricui, povestea tuturor poate. Oare s-a gandit cineva cǎ toate pove║tile nu sunt decat o transpunere in literaturǎ a crudei realitǎ■i? Bine, exceptand finalul fericit care e purǎ fic■iune, purǎ literaturǎ. Oare eu sunt singura care are aceastǎ impresie, cǎ totul nu-i decat o glumǎ proastǎ care se va termina cu un e║ec in masǎ al umanita■ii? O societate coruptǎ, o via■ǎ mizerǎ, nici o speran■ǎ pentru un viitor mai strǎlucit ║i un final jalnic pe care ■i-l dore║ti cat mai curand in ideea cǎ doar doar o sǎ scapi. ¬i la final te intrebi: "Asta e tot? Pentru asta a trebuit sǎ lupt?". Nu vei primi un rǎspuns, dar cel pu■in vei avea con║tiin■a impǎcatǎ ║tiind cǎ ai pus intrebarea. Crezi cu disperare in dragoste si ajungi sa-ti dai seama ca de fapt speri degeaba, ca nu va veni, si iar ai pierdut lupta cu viata. Marea mea durere este ca nu voi putea sa spun nimanui niciodata: "ii sunt recunoscatoare lui Dumnezeu ca te-am gasit". Si durerea devine cu atat mai mare cu cat sunt dependenta de dragoste, am nevoie acuta de cineva langa mine care sa ma ia in brate si sa-mi spuna ca totul va fi bine, sa ma sarute pe frunte si sa-mi sopteasca incet la ureche: "te iubesc". Ma sufoca singuratatea si ma inspaimanta gandul ca voi imbatrani singura, plina de riduri precum Wordsworth si fara sa stiu ce inseamana sa fii iubita, caci sa iubesc stiu si mai stiu ca doare. Si atunci ma intreb de ce mai iubim daca dragostea doare? De ce? Care-i rostul si logica? Exista logica? Trebuie sa existe. Oare un inceput care nu ar fi trebuit sa existe, un noroc asa de mare, poate sa dispara ca si cand ai bate din palme? Unde e norocul pe care l-am avut cand trebuia de fapt sa mor? Unde? Asta e tot? Si atunci care e rostul pentru care am trait? Sa vad cum zilele mele se duc fara nici un rost, fara nici o speranta ca va rasarii soarele si pe strada mea? Doamne suna asa perimat, un cliseu, toata viata mea e facuta din clisee sau citate din carti, plus cruda realitate de a fii un om ratat, fara sansa de reabilitare. Fiecare noua cunostinta e o noua speranta ca am gasit ce cautam, apoi vine ciocnirea de realitate: nu, cauta inca sau renunta!!! Sa renunt oare? Chiar nu mai merita sa incerc? La cine e defectul? La mine, am zis de multe ori, si am incercat sa schimb ceva. De cele mai multe ori cred ca nu am reusit sa schimb nimic. Doar m-am amagit ca m-am schimbat, cand de fapt am cazut in abis si mai mult. Pe zi ce trece ma prabusesc mai mult si mai mult si simt ca farama de putere ce mi-a ramas se duce si in curand ma voi afla la capat de drum. Si ca o ironie soarta imi va acorda titlul de cea mai mare infranta de pana acum. Sa iti doresti moartea e poate un pacat. Dar si o dovada de lasitate sa nu poti sa o faci cand totul e pierdut si EA e singura scapare. Mii de ganduri pun stapanire pe mine si ma simt sfarsita, invinsa, pierduta... De ce caut raspuns daca nu-l voi gasi???> Acestea sunt gandurile care ma macina in fiecare zi. Aceleasi intrebari si mereu asteptarea unui raspuns care nu are sa vina, dar sper inca. Ceva nu ma lasa sa-mi pierd speranta, si nu e Dumnezeu caci ma declar ca fiind atee. Atunci ce? Poate natura mea de invingatoare, pentru ca nu ma pot imagina pe mine insami invinsa. "De ce ma las furata de melancolie?", ma intreb adesea, "De ce las tristetea sa puna stapanire pe mine ca si cand nu ar exista nici o sansa de scapare pentru mine? Poate ca tocmai din cauza pesimismului meu excesiv nu gasesc ceea ce caut, poate pentru ca imi doresc prea mult si nu stiu unde sa caut! De ce de fiecare data e la fel, de parca totul ar fi copie la indigo?" Nu pot sa scap, oricat mi-as dori, de sentimenul de inutilitate pe care-l am in suflet si care pe zi ce trece omora parca cate o celula din mine, apropiindu-ma cat mai mult de moarte. Orice realizare nu-mi aduce mai mult decat o bucurie de moment, care insa trecea precum fulgul de nea care se topeste cand atinge palma unui copil, si iar revin la starea de neliniste sufleteasca si neimplinire. Un articol de Maya

Vizionare placuta

Iti place acest articol? Recomanda-l prietenilor: