Exasperata ca eu nu planuiesc sa ma marit intr-un viitor apropiat si ca n-am adus in viata mea acasa un crai pe care sa-l prezint drept potential viitor sot, mama mi-a spus intr-o zi destul de ingrijorata… "tu s-ar putea sa ai cununiile innodate". Mai, mai ca m-am inecat cu mancarea pe care incercam sa o inghit si am intrebat-o inocent (desi aveam o vaga banuiala care este raspunsul) ce insemna o cununie innodata. Vedeti voi, cica ar fi un ritual (daca am inteles corect) practicat de vrajitoare (la cererea unei persoane, sau din proprie initiativa, daca ai reusit sa le superi chiar pe ele) prin care iti anuleaza orice posibilitate de a iti petrece tot restul vietii cu cel sortit tie. Daca as fi crezut in vraji si blesteme, cu siguranta ca as fi panicat serios la gandul ca nu stiu ce nod facut de nu stiu ce persoana pe care n-am intalnit-o si nici n-as vrea s-o intalnesc in viata mea, mi-ar interzice sa imi intalnesc sortitul. Altfel, teoria mi s-a parut chiar amuzanta, desi o asemenea afirmatie iti ramane intiparita in minte si sapa santulete fine, dar numeroase, in speranta si increderea ta. Probabil ca pe acest principiu se bazeaza toata vrajile si toate farmecele. Probabil ca ideea ramane infiripata in subconstient si fara sa iti dai seama, ai tendinta de a o transforma in realitate. Probabil ca fascinantele confirmari ale acestor farmece nu sunt decat produsul subconstientului nostru. Poate ca da… sau poate ca nu. Astazi, dupa mai mult timp de la aceasta intamplare imi aduc aminte cu exactitate momentul in care mama facea presupunerea cu pricina. E drept, maritata nu-s, iar craiul asteptat de parinti intarzie sa apara. Refuz totusi sa cred ca e vina nodului! De fapt, daca ma gandesc mai bine, nu cred ca se poate vorbi de o vina din moment ce nu cred ca s-a facut o greseala. Sau poate ca am ramas eu in urma cu noutatile, iar casatoria a devenit obligatorie pana la o anumita varsta. Ne place sa gasim motive care mai de care mai uschite care sa ne justifice faptele. Intocmai ca un copil care spune ca tema i-a fost mancat de caine/pisica/hamster, si noi, adultii, preferam sa cautam tragicul si incredibilul drept scuza pentru un esec. Oare nu ar fi mai bine sa il acceptam, sa-l "digeram" si sa invatam sa mergem inainte? Ne-am gandit oare ca timpul alocat pentru teserea unor scuze (in)credibile ar putea fi folosit pentru a gasi rezolvari? Probabil ca nu… pentru ca acele scuze sunt in prea mare parte destinate propriilor urechi. Un creier ocupat sa caute motive si niste urechi atente sa le inteleaga nu se pot concentra spre a invata trucri noi precum iertarea sau uitarea. In consecinta, nici fericirea nu poate veni fara acestea. Lasati nodurile, firele de par si apele curgatoare. Povestile cu vrajitoare sunt bune pentru a ne amuza, pentru a ne relaxa dar atunci cand fac parte din viata noastra, ceva merge prost - nu din cauza spiritelor, ci a sufletului noastru. Inainte de a gasi explicatii "oculte" pentru problemele tale gandeste-te bine unde ai gresit si ce poti repara prin propriile forte si nu cu bacheta magica si globul de cristal.
Par deshidratat, aspru si lipsit de stralucire? Am gasit solutia!
Ma marit, dar ne certam des...
Iti place acest articol? Recomanda-l prietenilor: