Jurnalul unei deziluzii

Decembrie. De cand ma stiu, si nu exagerez, chiar de cand imi aduc aminte de mine ca homo sapiens, Decembrie a fost singura luna a anului in care chiar renasteam. Dezvoltand, in cei 22 ani de cand imi amintesc de mine - pentru ca din primii 3 chiar nu razbate nimic - m-am transpus deplin in fiecare colind, in fiecare brad impodobit cu globulete, beteala si dulciuri, in flacara fiecarei lumanarii aurii ce obisnuiesc si acum sa le aprind prin toata casa, in decembrie traiam cu atat nesat cat nu traiam tot restul anului, decembrie era supradoza mea de fericire, era ... Niciodata nu am avut insa alaturi de mine si jumatatea sferei, niciodata nu am tinut de mana pe nimeni in fata bradului printre arome de cozonac si sarmalute; retrospectiv, ma vad pe mine sub brad scriind in jurnal, ma vad cum il taram pe tata sa deschidem cadourile de la Mos, ma vad ghemuita in fata aceluiasi brad stergandu-mi niste lacrimi care nu stiu ce cautau acolo, ma vad cu nasul lipit de geam si cu luminile instalatiei ca fundal asteptand sa ninga, ma vad ... doar pe mine. Cand am crescut, imi doream si eu pe cineva alaturi, cu care sa privesc bradul si sa astept sa ninga, un cineva cu care sa fac ingerasi in zapada ... Tot anul exista un cineva, insa niciodata nu ramanea pana in decembrie. Sarbatorile de iarna mi le amintesc cu familia, cu prietenii apropiatii, si nu pot sa spun ca mi-a lipsit acel cineva atat de ireparabil, doar ca de ceva timp, parca tot asteptam pe langa fulgii de nea si zambetele celor dragi... o nedefinita. Si iata ca sosi si cineva-ul meu, undeva pe la sfarsitul lui aprilie. Trecura lunile, la inceput feerice - ca la orice inceput - apoi mai inlacrimate, dar treceau si decembrie se apropia, il iubeam si abia asteptam primul Craciun cu sfera intregita. In noiembrie insa - cand mai era atat de putin - el parasi tara; trist a mai fost acel inceput de decembrie, cumva insa Craciunul nu si-a pierdut farmecul, intotdeauna a fost magie Decembrie si nici chiar abandonul lui nu a reusit sa rupa vraja sarbatorii mele. Ianuarie, cand revin la realitate doare, dar ... Februarie - ziua mea, inchid telefoanele, pentru ca data fiind lipsa unui apel anume, nu vreau sa mai aud pe nimeni cum ma felicita. Pentru ce ma felicita pana la urma ??? Martie - el revine, neasteptat. Aprilie, Mai, Iunie, Iulie, August, Septembrie, Octombrie, Noiembrie ... el inca exista langa mine. Decembrie - am reusit !!!!!!!! Primul an in care stau langa brad si el e langa mine, primul an in care ninge peste noi, nu doar peste mine, primul an in care Mosu’ nu ma mai gaseste singura !!! Uraaaaa !!!!!!!!! Ianuarie, Februarie, Martie, Aprilie, Mai, Iunie, Iulie, August, Septembrie, Octombrie, Noiembrie, el este inca aici, dar mai bine nu se mai intoarcea in acel Martie nefericit. Fara pic de culoare a fost anul acesta, primul dupa "marea intregire", viata nu a avut nici un gust, nici vantul nu l-am mai recunoscut anul acesta si cu el ma alergam de-atatea ori, iar noptile nu m-au mai imbratisat tare demult, acum imi e si frica de ele, caci tare multe dureri a mai aflat sufletul meu in prea multele nopti ale acestui an parca prea lung. Mi-au aparut riduri pe tenul nu demult impecabil al spiritului, m-am uratit la exterior caci interiorul a inceput sa mucegaieasca; nici una dintre scrierile marilor filosofi, nici un rand din sutele de carti si tratate citite, nu m-a pregatit temeinic pentru marsaviile unora, nici un rand nu m-a pregatit pentru teribilul proces al dezumanizarii. Ma uitam zilele trecute, pe vechile mele notite, pe ceea ce scriam acum ceva anisori in urma; am avut senzatia ca nu cunosc fiinta care scrisese acele caiete intregi, nu puteam sa pun nici macar o sageata in cea de atunci si eu de azi, d’apoi un egal ... Si am realizat ca mi-e asa dor de mine, ca nu pot sa traiesc frumos decat alaturi de un om frumos, si ca oricat m-as stradui sa-l cosmetizez pe acest ceva mult asteptat, tot ce reusesc este sa ma mutilez pe mine alaturi de el, nici pe departe sa-l innobilez pe el. Imi vine in cap versul acela din Blaga :" Nu stii , ca numa-n lacuri cu noroi in fund cresc nuferi ? " Adevarat, ce te faci insa cand lacul se transforma in ditamai mlastina, ce pute a deziluzii in putrefactie ??? Ce nuferi se mai nasc acolo??? 4 Decembrie 2006 ... aceeasi sfera pe care o stiti, si pe care de atatea ori ma chinui sa o sparg, pentru ca apoi daca o ciobesc un pic sa caut repede sa lipesc bucatica lipsa ... Au trecut 4 zile din Decembrie, trebuia deja sa inceapa. Nimic ... Anul acesta Decembrie a incetat sa mai vina in sufletul meu. Acum inteleg ce cauta aceste lacrimi in ochii mei, acum inteleg prea multe, si intelesurile astea ma dor si ma doboara, refuz sa mai privesc in gol, refuz sa-mi mai aduc flori la mormant, refuz sa pierd tot ce-am avut mai sfant, doar pentru ca sfera mea ciobita sa nu se dezintegreze. M-am straduit prea mult sa o pastrez, prea tare mi-am infipt degetele in ea, atat de cuprinsa am fost incat am uitat sa mai fiu eu, am uitat sa ma ofer lumii, am uitat sa traiesc, si Decembrie ma pedepseste. Decembrie acesta il voi sacrifica sferei mele, voi fi in doliu si ii voi fi martor de departe. Va fi insa ultima oara cand sufletul meu va mai fi tarat, zdrelit si umilit, doar pentru ca voiam o jumatate cu care sa pot impartasi prea mare fericire a Craciunului. Decembrie e luna mea, si de acum inainte nu imi voi mai dori vreodata sa o mai impart cu cineva. Egoismul nu intamplator este atat de popular ... Sarbatori fericite! Raluca Vladareanu

---