Marturisire

u cum sa incep, pentru ca nu stiu de ce m-am apucat sa scriu aceste randuri. Este problema mea personala, iar stainii… de fapt nici cunoscutii, nimeni, in afara de mine si de partenerul meu nu ar trebui sa stie aceasta poveste. Totusi, cred ca ceea ce ma face sa spun aceasta poveste a sufletului meu, este faptul ca m-am saturat sa fiu privita ca o proasta si sa fiu criticata pentru alegerea facuta. As vrea ca cei din jurul meu sa inteleaga. De fapt, poate ca nu atat sa inteleaga (pentru ca uneori nici eu nu mai inteleg nimic) cat sa ACCEPTE. Sa accepte faptul ca asta a fost alegerea mea. Ca am stiut de la inceput in ce ma bag si ca am avut motive foarte intemeiate pentru care am acceptat unele lucruri care par demne de critica pentru unii… , de fapt pentru cei mai multi. Povestea mea a inceput foarte frumos, din pacate insa, a degenerat. Am intalnit persoana la care am visat intotdeauna. Desi nu credeam ca asa ceva se va intampla vreodata la fel cum nu credeam in marea dragoste. Am fost mai intai atrasa de aspectul fizic, iar apoi, cu timpul, i-am descoperit toate calitatile pe care mi le-am dorit si pe care le admir si le respect la un barbat. Mi se parea prea frumos ca sa fie adevarat. Nu sunt o persoana visatoare si cu atat mai putin romantica. Dar dragostea pe care mi-a sadit-o el in suflet si care crestea tot mai mult cu fiecare zi, alaturi de comportamentul lui ireal de perfect mulat pe dorintele mele niciodata rostite, m-au facut sa-mi imaginez viata noastra impreuna pana la adanci batraneti. Mici scenarii care eram sigura ca vor prinde viata in diferite momente din viata noastra. Unele chiar au prins viata, dar altele s-au umplut de praf asteptand. Dar mai asteapta si spera ca se vor implini totusi. Mai este timp. Din pacate aceasta poveste care ar fi putut sa fie perfecta pana la capat, a suferit o lovitura foarte puternica la baza ei, adica la inceputuri, cand sentimentele (cel putin ale mele) nu erau inca prea clar conturate. I-am gresit, i-am tradat increderea (desi cunoscandu-l acuma, ma-ntreb daca increderea lui a fost zdruncinata atunci sau era oricum prea firava din principiu pentru a rezista in timp). Totusi m-a iertat. Mi-a zis ca-i va fi foarte greu. Eu am fost in stare sa-i promit orice, doar ca sa ramanem impreuna. Iar acel orice, chiar a insemnat ORICE. Si uite-asa am inceput sa renunt la diferite chestii doar de dragul lui, doar pentru a-l face sa-si recapete increderea in mine. Am consimtit sa nu ies in cluburi fara el, sa nu ies cu prietenii doar ocazional cu cate o prietena (si-atunci trebuia sa dau detalii clare despre ora, locul si durata intalnirii). Am consimtit sa nu fac nimic fara stirea lui, sa-l anunt daca ma duc undeva si cu cine, sa nu permit prietenilor, colegilor, cunostintelor sa ma duca cu masina (doar are el masina daca vreau sa ma duca undeva). Orice mi-a cerut am acceptat din dorinta disperata de a-i recastiga increderea, care eram convinsa ca va reveni la un moment dat, iar relatia noastra va fi tot ce-am visat noi vreodata. Aceste vise mi le-am facut doar pentru ca-l cunosteam pe el, pentru ca erau alimentate de el. Toata istoria noastra, cu toate implinirile, bune si rele, mai importante sau mai putin importante, nu incap in cateva randuri. La fel cum nici dragostea pe care i-o port nu poate fi exprimata in cuvinte. Dragoste in care el nu are incredere. A trecut mult de la acea dubla greseala (spun dubla pentru ca ma refer atat la ceea ce am facut cat si la ceea ce am acceptat sa fac pentru a-mi rascumpara greseala). Desi in cea mai mare parte a timpului suntem un cuplu perfect, relatia noastra a degenerat de la inceputurile-i ireal de frumoase. Ne iubim enorm, dar neincrederea lui a facut ca lucrurile sa nu mai revina pe fagasul lor normal. Nu m-a mintit niciodata, nu mi-a inselat increderea si toate deciziile le discuta cu mine mai intai. Nu-mi reproseaza niciodata nimic, dar imi urmareste fiecare miscare si sanctioneaza drastic orice abatere de la regulile stricte pe care le-a impus. Reguli cu care eu am fost de-acord si pe care m-am straduit sa le respect. Daca m-am abatut vreodata de la ele, a fost din pura greseala sau neatentie, sau pentru ca nu am gasit iesirea din anumite situatii (care pentru altii sunt, poate, perfect normale, dar pe care eu trebuia sa le evit). Toate astea le-am acceptat si continui sa le accept pentru ca, dupa cum spuneam de la inceput, am stiut in ce ma bag. Problema este ca eu imi doresc niste lucruri de la viata asta, lucruri care n-au nici o legatura cu relatia noastra de cuplu. Este vorba de niste impliniri personale pe care el le percepe ca fiind niste amenintari la adresa relatiei noastre pentru simplul fapt ca, pentru a le realiza am nevoie de mai multa libertate. Iar eu ma simt ca o printesa inchisa sub o cupola de sticla. Iubita si alintat si careia ii este permis sa vada lume a de dincolo de sticla dar ii este interzis sa faca parte din ea. Sunt fercita in cupola mea de sticla pentru ca acolo este, alaturi de mine, barbatul pe care il iubesc cel mai mult pe lume asta. Dar tanjesc sa mi se acorde increderea necesara ca, daca as iesi de-acolo, m-as intoarce de fiecare data, recunoscatoare pentru lumea mea micuta si perfecta in care pot sa-mi recapat echilibrul dupa o zi petrecuta in haosul si nesiguranta din lumea exterioara. Sunt iremediabil indragostita de acest om si de putine lucruri sunt asa de convinsa cum sunt de faptul ca ma iubeste. Stiu ca ii este frica sa ma piarda, dar ma doare faptul ca-mi neaga dorintele si nevoile care nu tin de el. Orice-ar fi, singurul lucru pe care pot sa-l fac este sa incerc in continuare sa fac aceasta relatie sa devina ceea ce trebuie sa fie si nu pseudo-inchisoarea care este acuma. Am sa lupt in continuare ca sa-i castig increderea si sa scad pretul pe care trebuia sa-l platesc pentru a castiga aceasta lupta. Se spune ca dragostea poate invinge orice, dar de asemenea se spune ca dragostea nu este intotdeauna de-ajuns... Cum poate rezista o relatie in asemenea conditii? o cititoare

---