Orice buruiana isi are umbra ei O vorba din batrani spune ca orice buruiana isi are umbra ei. Crezi sau nu in destin, zicala populara isi gaseste totusi adevarul in relatiile zilelelor noastre. Cum iti gasesti perechea? Unde cauti? La cine apelezi? Pe vremea bunicilor, erau tot felul de metode prin care fetele isi gaseau perechile. De la hore la baluri, ceaiuri si alte sindrofii, existau anumite "intersectii de multimi" sa le zicem, care facilitau aceste intalniri. Nu te puteai invarti la nesfarsit in acelasi cerc de cunoscuti. Rigorile sociale te fortau sa iesi din propria multime si sa te intersectezi cu alte grupuri. Intalnirea era, astfel, inevitabila. Ce te faci insa, cand traiesti in Bucurestiul anului 2007, lucrezi cam 10 ore pe zi intr-un birou intunecat si cand intr-un final, iesi din "pestera", revezi fie vechi si buni prieteni, fie te vezi cu aceiasi colegi de birou cu care musai trebuie sa legi prietenii, conform bunelor practici corporatiste. Acestea fiind faptele, nu pot decat sa ma intreb: Unde ne gasim perechea? Ne invartim in aceleasi cercuri, cunoastem prea putini oameni si deseori ne gasim in situatia de a efectua combinari de N luate cate K. E normal sa cautam potentiale perechi la locul de munca, in conditiile in care viata ni se desfasoara in mare, in doar doua dimensiuni: la serviciu si acasa. Jobul risca sa devina un soi de Melrose Place, unde piscina dupa-amiezelor lenese si hormonale e inlocuita de cantina, xerox sau fumoar. Cum spargem cercul acesta vicios? Cum revenim la intersectiile de multimi de altadata, cum gasim o pereche cu care sa putem imparti si altceva decat un sandvis rece in pauza de masa ori o cafea din pahare de plastic pe treptele unei cladiri de birouri? Dificil. Ca sa iesi din cercul asta vicios, ar insemna sa devii un om complet - cu pasiuni, cu hobby-uri, calatorii, cunostinte diverse etc. Prea greu. Te multumesti, in schimb, cu aventuri temporare cu vreun coleg de serviciu, cu flirturi scurte cu alt coleg si tot asa... simtindu-te din ce in ce mai singur. Katerina Alesul e greu de ales Am asteptat o viata ca jumatatea mea sa isi intersecteze drumurile cu mine. Priveam intrebatoare catre orice barbat nou care iesea in calea mea, iar apoi imi intorceam rusinata privirea simtind ca nu a fost sa fie nici de aceasta data. Satula pana peste cap de aceasta asteptare inutila, am hotarat sa "iau taurul de coarne". Precum voinicul din poveste am mers si am mers si am mers si am cautat peste mari si tari, peste vai si munti... si nu am gasit nimic. Indiferent la cate "hore, baluri, ceaiuri si alte sindrofii" am participat, alesul meu a stat foarte bine ascuns. Intr-un final, obosita si dezamagita, m-am resemnat si am renuntat la cautare. Impacata cu soarta "cruda" am revenit la viata mea normala - prieteni, pestera-birou, casa. Atunci, exact in momentul in care renuntasem, a aparut de nicaieri alesul. Astazi, privind in urma realizez ca a fost prostesc din partea mea sa caut exasperant de insistent un barbat care sa completeze golul din viata mea. Exista un singur moment potrivit si o singura persoana perfect compatibila. Nu poti forta timpul sa treaca mai repede pentru a-l intalni pe cel sortit cat mai curand. Raman la parerea ca totul in viata se intampla pentru un motiv. Ca daca este scris sa iti cunosti jumatatea la 90 de ani, atunci inseamna ca ai ceva foarte important de facut pana la acel moment, ca trebuie sa cunosti anumiti oameni si sa joci un rol important in destinul lor, iar acestia, la randul lor sa ajute la scrierea vietii tale. Oana
Iti place acest articol? Recomanda-l prietenilor: