Mă frămintă adeseori prăpastia uriașă ce observ că se cască aproape intotdeauna, cel puțin in cazul meu, intre trăirile ce-mi macină interiorul (și nu-s puține!) și manifestarea lor exterioară. N-am știut niciodată sa leg firesc ce simt cu ce spun și cu ce fac și i-am invidiat intotdeauna pe bărbați, căci am vazut că ei, in majoritate, n-au această problemă. Pe cind in cazul meu, gardieni nemiloși ca rușinea, orgoliul, simțul ridicolului, au stat mereu de pază la ieșire, inabușindu-mi pornirile și transformindu-mi patimile in manifestări cuminți, vecine cu indiferența. Și-mi vine-n minte acum cazul clasic, in care el, iubitul si adoratul, ajunge in acea zi a vieții lui (și a mele) cind decide să-mi comunice frămintat că povestea noastră de dragoste s-a sfirșit, și nu așa cum cum știam eu că se sfirșesc poveștile ci mult mai nefericit, mai abrupt, mai laș, mai fara motiv. Deși instantaneu simt pulsul cum imi crește cind ii văd privirea pierdută intr-o tristețe mai mult sau mai puțin fabricată, stomacul cum mi se stringe și lacrimile cum se adună grăbit in colțurile ochilor, gata sa navaleasca spre lume, string din dinți și atit. Deși atunci aș vrea să mor și singurul lucru firesc pe care simt ca l-aș face ar fi să ma arunc la picioarele lui, implorindu-l hohotind să nu mă părăsească, eu ii arat ințelegere, ii sugerez chiar că și mie mi-a trecut prin cap același lucru, ii zimbesc și plec, sau il urmăresc cum pleacă, dorindu-mi in acea secundă, ca cerul să se prabușească peste noi. Cind el iubește pe altcineva, după ce o bucată mult prea scurtă de timp m-a iubit pe mine, recit lumii aceeași poezie ipocrită a uitării venite la timp și a duioșiei amintirilor cu el. Ii doresc cu voce tare să fie fericit, chiar dacă fericirea lui nu sunt eu. Declar in stinga și-n dreapta că vreau numai să știu că e bine și că imaginea lui de mină cu in sfarșit aleasa mă face să fiu impăcată că am ieșit cu grație din viața omului pe care, odata, il adoram. In spatele tabloului pastel, se duce insă, lupta. Gindurile vrășmașe au preluat de mult controlul minții și sufletului meu indurerat. Adevărul inăbușit ce-mi roade stomacul pină la un inceput de ulcer, și care nu mă lasă noaptea să dorm, e foarte departe de poveștile inșirate lumii. Adevărul e că fără mine mi-ar plăcea să aflu că el nu poate funcționa. Cind string noaptea perna in brațe și o inec in lacrimi, aș vrea să moară cineva, ori el, ori ea, ori chiar eu, numai să se strice dracului tot, să nu se mai poată clădi nimic după mine. Nu vreau, și string pumnul cind gindesc asta, nu vreau sa mai fie vreodată fericit făra mine. Și pe ea o urăsc. N-aș fi in stare s-o omor, dar imi doresc să nu se fi născut. Mă uit in oglindă și mă compar obsedant cu ea. Nu-i bine nicicum. Dacă-i mai frumoasă și mai deșteaptă și mai realizată, mă doare, dacă-i mai urită și mai proastă, mă revoltă. N-am știut niciodată să iubesc generos, altruist, martir, pină in cele mai tainice ginduri. Deși o lume intreagă mă vede fluturind o batistă albă, suspinind resemnat privind corabia ce se indepărtează, in realitate eu ridic spre ea pumnul amenințător și cer răzbunare. Darul neprețuit ce totuși mi se face e că timpul și, dacă am noroc, o nouă dragoste, mă vindecă. Cind gindurile mele pentru fostul și perechea sa incep să devină pașnice și delicate, e semn ca iubirea mea a inceput să apună. In rare momente mă simt vinovată pentru ce gindesc și nu sint in stare să spun. In restul timpului imi aduc argumente că așa-i normal să fie, că ăsta-i prețul ce trebuie plătit viețuirii moderne, educației…credinței...și dacă aș acționa fidel adevărului din mine, m-aș intoarce in timp și-aș nega evoluția societății. Așa că nu-mi ramine decit ca, in fiecare dimineață cind plec să infrunt lumea, odată cu hainele cu care am invățat că trebuie să-mi acopăr trupul să imi pun și masca cu care am invățat că trebuie să-mi acopăr sufletul. Un articol de Alina G
10 masti exceptionale cu CIRESE
Masti naturiste pentru accelerarea cresterii parului
Iti place acest articol? Recomanda-l prietenilor: