Cum am fost parasita pentru femeia din tablou

Actualizat la: 30 Noiembrie -0001 publicat în Relatii

Incerc si astazi sentimente cenusii atunci cand imi amintesc de marile mele iubiri. Si nu cred, nu concep ideea ca dragostea se poate transforma in prietenie... ea poate trai vesnic scuturandu-ti inima, imbracandu-ti intreg corpul in valuri de fierbinteala, strecurandu-se in cele mai intime zone ale corpului tau, atrangand dupa sine dureroase, dar placute frisoane de amor. Altfel, iubirea se poate transforma in cea mai dementa forma de ura. In prietenie in schimb... absolut niciodata. Decat daca dragostea n-a fost dragoste cu adevarat, ci doar o amagire disperata sau o pasiune cu flacara plasmuita.

Lacrimile imi inunda ochii intrebandu-ma daca m-a iubit vreodata cu adevarat. Cred ca la un moment dat si-a imaginat ca ii voi face viata mai usoara si a invatat sa ma tolereze. Iar eu, undeva in interior, am stiut intotdeauna ca asa simtea... dar m-am mintit sperand ca voi fi fericita, temandu-ma ca fara prezenta lui nu pot trai... si nu pot, priviti-ma cum mor putin cate putin.

Era pictor. Talentat credeam, dar n-as sti sa spun cu adevarat fiindca il iubeam atat de mult incat tot ce tinea de el era, fara drept de apel, perfect. Imi placea sa stau goala in pat in timp ce el lucra imaginandu-mi ca se gandeste la mine. Nu cred ca se gandea, de s-ar fi gandit poate ca in tablourile lui ar fi patruns si un strop din mine, nu numai ea, vesnic ea.

Prima oara cand am intalnit-o statea goala pe canapeaua din garsoniera lui. M-a intampinat cu un zambet satisfacut, de parca tocmai se trezise dintre cearcefurile lui. Pozeaza pentru un tablou, imi justificase el in treacat ca si cum nici n-ar fi fost necesar sa-i ofere explicatii viitoarei sale sotii. A pozat mult intre acei patru pereti unde se simtea intotdeauna acasa, asa cum eu nu reusisem niciodata. Era stapana castelului, era in spatiul ei pe care si-l delimitase invizibil precum o fiara care nu permite dusmanului sa ii incalce teritoriul. Era comoda, destinsa, nonconformista... aproape vulgara si imorala. Iar el o iubea atat de mult incat i se putea citi in ochi.

Il adoram, asa ca am preferat sa imi imaginez ca sunt nebuna si sa imi impun sa accept ceea ce eu clasificam ca fiind o lume a artistilor care incalca toate legile in spiritul carora eu fusesem crescuta.

M-a parasit cu o saptamana inainte de ceea ce ar fi trebuit sa fie cea mai frumoasa zi din viata mea. Nu ma iubea destul, spunea el, nu ma iubea deloc, zic eu.

Pastrez inca, si azi, dupa mai bine de un an, rochia de mireasa agatata in coltul unde am asezat-o atunci cand eram cumva fericita. Iar el, el a pastrat-o pe ea, femeia din tablouri.

O poveste de(spre) dragoste scrisa de Ioana

Citește și: