Kudika
27 Iulie 2009

Cand vad cum se gandesc altii la iubire, ma gandesc ca asa ar trebui sa arate si gandurile mele. Cand ii vad pe altii, ma gandesc ca asa ar fi trebuit sa arat si eu... Zambet larg, ochi in flacari sau in tandrete, suras obraznic ca la el acasa, speranta cat sa capeti si energie, incredere cat sa faci dintr-un suflet un burete, ochi mari cat sa vezi cum viitorul se asterne mare si incurajator in fata ta si credinta ca singura ta menire pe pamant o reprezinta franturile de viitor fericit. Dar eu sunt o anomalie a vietii, a iubirii, a starii de a fi, a incapacitatii de a mai putea fi omul care am fost odata. Eu nu mai gandesc asa. Eu nu mai sunt asa frumoasa.

"Iubirea il face pe Dumnezeu om si pe om Dumnezeu". Sunt cateva cuvinte care fac parte din amintirea copilariei mele, o amintire din care un suflet de copil nu intelegea mare branza. Tin minte cum se straduia mama sa le explice pe intelesul meu. Atunci, nu ma puteam abtine din cascat. Acum, ma apasa si ma inabusa de durere sensul lor. Am fost om toata existenta mea banala si tumultoasa si imi era bine. Apoi, doi ani de zile, cat am iubit si credeam ca sunt iubita, am devenit Dumnezeu. Nu e blasfemie, e doar credinta ca le poti face pe toate, ca poti deschide toate drumurile si duce totul intr-o directie pe care o vrei si o cunosti, ca nimic din tot ce-i rau si greu mai adanc de pielea ta. Poate ca e un specimen de egoism din prea multa fericire si prea mult bine. Ca Dumnezeu, imi era minunat. Acum sunt om din nou. E ca si cum binele te-ar arunca la marginea raului. Ce Dumnezeu si naiba cauti tu acolo? E singura intrebare la care nu gasesti raspuns.

As da orice sa nu fi deschis usa femeii care mi-a batut la usa, sa nu-i fi ascultat minciunile si adevarurile atat de asemanatoare cu cele proprii. Am fost piesa principala dintr-un puzzle numit relatie paralela sau relatie de ipocrizie si minciuna si nu-mi pot controla dezgustul, veninul, pica, durerea si umilinta. Sentimentul asta care ma face sa intind pumnul spre cer, cautand dreptate... Sunt lucrurile care imi sug viata din mine si detalii care imi sterg existenta din demnitate. Eu credeam ca sunt unica femeie care il asteapta seara sa vina de la serviciu si sa ii sare in brate... Eu care credeam ca sunt singura careia ii marturisea sincer ca dintre toate femeile pamantului, sunt singura cu care si-ar dori sa zamisleasca o viata, putin din viata mea, putin din viata lui, putin din viata amandurora. Intre mine si relatiile lui paralele acum nu mai este loc de nimic. Mai exista si ea. Existam amandoua. Aer, apa, vant... Neadevaruri. O telenovela!...

In viata reala pe care o duc acum, cea de om si frunza in aer, nu se mai cladeste nimic. Nu mai adie niciun vant, nu se mai misca niciun fir de iarba, nu mai sunt vartejuri, nu mai bat ploi, nu se mai aduna nori. Nu este nici macar liniste si acceptare. Nu mai exista un mine si un el. Nu am de unde alege, nu astept pe nimeni sa faca o alegere, sa vina cu disculpari, cu pareri de rau, regrete sau justificari. Nu as primi mila si umilinta daca le-as sti. Ies din acest joc ipocrit. Era superb cat nu stiam ca este doar un joc de-a fericirea. Nu am cerut sa fiu piesa principala sau secundara dintr-o relatie sau doua. Nu le-am stiu. Nu o sa recunosc niciodata ca am facut parte din ele. Eu am vrut doar ca viata mea sa se intersecteze cu a unui om pe care il credeam al meu. S-a intersectat pana la marea deceptie. Plec acum dintr-o relatie care prin minciuni si ascunzisuri m-a facut totusi fericita. Am fost fericita... nu am cum o sa uiti asta niciodata. Inca regret, urasc cand imi amintesc, iubesc si iar urasc, pretind ca nu imi pasa si jelesc printre suspinuri si "de ce"-uri pe care nu am curajul sa le rostesc. O iubire ca in viata reala este ultimul lucru pe care mi-l mai doresc.

Sursa: Garbo.ro

Citeste mai multe articole pe Garbo:

Ce se afla in spatele relatiilor paralele?


Nu vreau.Mi-e frica! Cum sa iti inlaturi temerile in 7 pasi


Spune-mi ce te atrage la un barbat, ca sa-ti spun cum esti

Iti place acest articol? Recomanda-l prietenilor: