Cum am mancat un caine la Clubul Taranului

Nu stiam despre “Cum am mancat un caine”, monodrama lui Evgheni Griskovet, decat ca in prim-plan avea sa fie un om care nu mai e. In materie de logline-uri, acesta, parafrazat de Teatrul Joint din text, se numara printre cele mai criptice pe care le-am citit vreodata. Asadar, intrigata, am luat loc luni seara pe-un scaun din Clubul Taranului, si am ramas cu privirea atintita pe alt scaun, identic cu al meu, doar ca plasat in centrul scenei. Aici, actorul Theo Marton urma sa ma ia prin surprindere cu un monolog construit pe structura fluxului constiintei, care, in mod incredibil avand in vedere ora tarzie si lipsa altor puncte de focus in afara personajului principal, mi-a tinut ochii deschisi larg cat cepele pe tot parcursul duratei sale de circa 60 de minute.

Realizat de Ioanina

Theo juca un rol, desigur, dar asta nu transparea decat din denumirile, evident rusesti, presarate ici-colo prin povestea lui, care, in orice caz, doar ocazional ieseau indeajuns in evidenta incat sa iti incerce cunostintele despre cultura rusa. In rest, actorul nu numai ca intrase intr-o simbioza cu personajul, fara niciun fel de cusatura la vedere, ci chiar improviza la tot pasul mici-mari evadari din strictetea monologului fara sa iasa din stare. A sunat un telefon mobil? Am varat capul intre umeri in muta renegare a spectatorului posesor... dar imi faceam degeaba griji, Theo a fost pe faza cu o admonestare mai in gluma, mai in serios – “Eu de-aia il inchid” – si astfel a dirijat publicul o idee mai aproape de tonul semi-comic al intreprinderii lui.

Vizionare placuta

---

Kudika
15 Aprilie 2010

Echipa Kudika