Se și trăiește așa, sub formă de competiție. Toată bezmeticeala aceasta e de la început. Din capul locului plecăm în viață prin comparație. Părinții trag cu ochiul la copiii din jur ca să și-l evalueze pe al lor. Îl dojenesc pe acesta arătând spre ceilalți. “Cum cutare poate și tu nu poți”. Plecăm cu ea în viață. Nu e suficient să știi.

Orice suparare are la baza o comparatie

La examene copiii trebuie să știe mai mult decât celălalt. Asta e premiza de la care se pleacă în viață, a știi mai mult decât celălalt. Nu e suficient să fim. Suntem puși să fim mai mult decât ceilalalți. E un soi de nefericire cu care plecam în viață. Pentru că mereu va apărea unul care va fi și va știi mai mult. Premiza asta e o condamnare la nefericire. Succesul e un moment de încântare, apoi te trezești într-o comparație nouă, în care trebuie să izbutești să fii mai mult.

Lupta asta cu tine pare bună. Sună bine. E ceva ce regăsești în toate broșurile motivaționale. Toate strigă la tine cu diferite variațiuni din aceeași idee: trebuie să fii mai bun în fiecare zi. Și în tot parcursul ăsta bălțești într-o stare de agitație, de om mereu pe drum, niciodată acolo. Pare mereu că trebuie să ajungi undeva. Că e undeva de ajuns. Ideea de a ajunge sau de a îți ajunge. E ceva ce nu se întâmplă niciodată.

“Orice supărare are la bază o comparație”. Întotdeauna comparăm. Îl comparăm pe cel din față cu ceea ce ne imaginăm că ar trebui să fie. Cu ceea ce ne imaginăm că ar trebui să facă. Proiectăm asupra celor din jur tot felul de imagini. Și toată supărarea vine din faptul că ei sunt cine sunt sunt, nu cine ne-am imaginat. Și în toată amploarea ei, comparăm viața cu ce ne-am imaginat că va fi. Și pe noi, cu cine am crezut la început că vom fi. Cu cine ne-am ales ca să fim.

“Orice supărare are la bază o comparație”.

sursa foto front page: shutterstock/crazystocker

Iti place acest articol? Recomanda-l prietenilor: