(P)Daniela Nane: Azi stiu ca nu trebuie sa fiu perfecta ca sa fiu fericita

R: Care este prima ta amintire legata de frumusete? Cand ti s-a spus, pentru prima oara, ca esti frumoasa?

Daniela Nane: Prima amintire dateaza din copilaria mica, atunci cand bunicul meu ma legana pe genunchi si-mi canta „Danuca frumusica, cand bunelu’ nu-i acasa, sade cu bunica“ si „Danucu frumuselu’, cand bunica nu-i acasa, sade cu bunelu“. Acum imi amintesc doar starea de pace si de siguranta pe care o a aveam atunci. Probabil ca nu eram mai frumoasa decat orice copil de trei patru ani, dar pentru parintii si bunicii mei eram o printesa...

R: In ce imprejurari te-ai simtit tu frumoasa,fara sa ai nevoie de confirmarile celor din jur?

D.N.: Nu-mi amintesc sa fi avut nevoie de confirmari, stiam ca eram frumoasa. Nu stiu sa spun de unde, am crescut cu ideea ca asta e ceva ce-mi apartine in mod firesc. Nu ma comparam cu alte fete, insa stiam ca sunt frumoasa. Parintii mei nu au insistat pe acest aspect, nici nu-mi amintesc ca ei sa-mi fi spus vreodata ca sunt frumoasa, dar au avut grija sa-mi ofere o educatie serioasa si sa-mi formeze o scara de valori de care ma folosesc si azi. Imi amintesc acum o intamplare din primul meu an de teatru la Bulandra, cand am tinut mortis sa-mi vopsesc parul blond. Era la doua zile dupa schimbare si inca nu-mi asumasem ca sunt blonda. Eram in piata, alegeam fructe, purtam o rochie alba, de vara si am auzit soptind pe cineva: „Uite cat e de frumoasa blonda aia!“. M-am uitat si eu discret in dreapta, curioasa sa o vad pe blonda cea frumoasa, m-am uitat in stanga si nimic - abia atunci am realizat ca eu eram blonda frumoasa si m-a umflat rasul. „Uite ca incep sa ma si comport ca o blonda“, spuneam in gand. Am revenit la culoarea mea naturala dupa trei luni, lamurita ca ma simt mai bine asa decat blonda.

---