Marea...

Nimeni nu va sti ca stropii incarcati cu frig care imi biciuie pielea cu cruzime si fara mila imi spala vinele si dorurile. Nimeni nu va sti ca la fiecare val care se sparge de tarm, sufletul meu creste si se reface din tandari. Nimeni nu va sti ca pustiul plajei si neclintirea cruda a marii au efectul dulce-amarui de amortire a pustiului din mine.

Nimeni nu va sti ca malul inghetat al marii este carnea mea care nu se lasa infierbantata de nimeni. Nimeni cu va sti ca apa care mi se strange sub picioare este sangele meu care nu mai stie sa se infioare sub soapta iubirii. Nimeni nu va sti ca stropii marii sunt de fapt lacrimi retinute care nu au avut curajul sa curga. Nimeni nu va sti ca suieratul de vant este de fapt vocea mea care se elibereaza de tine. Ca vijelia care se aude este de faptul glasul gandurilor mele care incearca sa te reduca la tacere... Nimeni nu va sti ca nu exista un alt loc pe pamant care sa ma faca sa ma simt mai vie.

Nimeni nu va sti ca atunci cand marea sufera, suferinta mea devine mica, infima. Nimeni nu va sti ca in ochii mei care privesc in ochii marii incearca sa scape de obsesia ochilor tai. Nimeni nu va sti ca stelele inghetate fac sa paleasca gheata din sufletul meu. Nimeni nu va sti ca atunci cand intunericul se uneste cu negrul marii, suferinta mea isi trage ultima suflare.

Nimeni nu va sti ca atunci cand se lasa intunericul negru, eu incep sa intrevad luminita de la capatul tunelului. Nimeni nu va sti ca rasaritul care vine dintre sloiurile de gheata si vise obosite imi da unica speranta. Ca pescarusii care zboara stingheriti ma duc tot spre tine... Nimeni nu stie ca ma intorc spre mare iarna cand vreau de fapt sa ma intorc spre mine.

Sursa: Garbo

---