Angajamentofobia

Printre multimea de fapte demonstrate stiintific ( sau clisee incurajate cu inima larga, privirea crispata si mintea lanceda ) , de la cele care atesta apartenenta barbatilor la modelul patrupedelor sacrificate de Craciun sau al diafanelor june blonde suspecte de stoc nelimitat de dragoste si tandrete pe care il impart aproape frateste tuturor doritorilor, se numara si acela care spune franc si pe buna dreptate ca barbatii sunt “angajamentofobi” ( copyright-ul pe aceasta gaselnita gramaticala imi apartine in totalitate).

Cu alte cuvinte - mai explicite - nu se lasa prea usor invaluiti in povesti de alcov cu implicatii contractuale, juraminte sub clar de luna mirosind a fanatism sentimental si alte asemenea capcane care aduc a permanenta, stabilitate si care nu intrevad termen de scadenta. Pana aici, am inteles, ba chiar am simtit pe propria piele.

Ceea ce probabil multe dintre noi fie nu stiu, fie ignora cu desavarsire este ca nici femeile nu sunt intocmai departe de impartasirea acelorasi temeri existentiale. Crezi in destin? Sau in tot felul de ipoteze obscure/ obscurantiste care te incurajeaza sa crezi ca Dumnezeu sau religia sau politica sau filosofia sau magia alba se interpun intre tine si jumatatea ta androgina? Crezi ca nimeni nu e indeajuns de potrivit? Ca nu ai avut inca tresarirea sau viziunea care sa te convinga ca EL este barbatul alaturi de care vei imbatrani ( si, probabil si firesc, si muri) aidoma cuplului de batrani din Titanicul lui James Cameron? Intotdeauna ti se pare ca barbatul perfect sta s-apara, ca vei avea revelatia aparitiei lui la urmatorul party, la urmatoarea iesire cu fetele, in aglomeratia supermarketului sau pe podul din Cismigiu caci e idilic si induiosator si vei putea povesti cu “acte in regula” si nepotilor..? Dar la fel de intotdeauna, fugi, masori, cantaresti, analizezi, gasesti discordante, de la sireturile legate stangace la sosetele lasate si pana la urechile “generoase”, mainile prea “viguroase” etc. etc. etc. etc. etc. etc. etc....etc.

Invariabil, tragem linie in dreptul aceleiasi concluzii: alesul trebuie sa vina cu arsenal serios, sa fie musai un “mind-blower”, un “core-shaker”, un player, un fante, un Fat-Frumos, un Hercule, un Brad fara Angelina, un Casanova decadent si ispasit, in cautarea fidelitatii pierdute...si cate si mai cate...Sa fie “impas decizional”, incapacitatea de a lua hotarari sau doar oscilatie, capriciu cu afiliere directa la institutia feminitatii atoatecuprinzatoare? Sau poate doar imposibilitatea de a ne stabiliza care se traduce de fapt in neputinta, “nedorinta” de a ne lua anumite angajamente? Oare a incoltit si la noi aceasta teama predilect masculina de care vorbeam ceva mai devreme? Si daca este asa, oare fugim deliberat de variante rentabile ale posibilitatii de cuplu? Dam cu piciorul fara sa ne dam seama cui si la ce? Sau ar trebui sa ne incredem pana la capat in instinct/ intuitie? Pentru ca, in definitiv, si acesta este un aspect deloc de neglijat: ce este act spontan si ce este act planuit/ dictat, cand si cat vorbim de liber-arbitru, de alegere si cat de o hotarare autoimpusa? Intr-adevar, exista categorii, tipologii, exista cea care vrea sa se marite, cea care nu vrea sau nu poate sau nu isi doreste sa se marite. Numitor comun? Ei bine, toate acestea cauta, unele pentru a se opri intr-un punct, altele pentru un popas, o oprire tranzitorie si o continuare a cautarii, altele pentru o cautare perpetua, asemenea lui Don Juan.

---