Iubire, minciuna, joc sau provocare?

Pentru prima data l-am privit cu dispret. Atat de usor il puteam face sa se indragosteasca iar de mine. Atat de usor si atat de la indeamna. Dar pentru ce? Pentru cate ore de liniste. Pentru cate declaratii cu termen de valabilitate redus? Pentru ce iubire deja expirata?

Si am facut-o. In timp ce el flirta cu alta noua poveste, m-am dus la altul. De fata cu el am dansat un dans, am ciocnit un pahar, am prins o mana. A trecut o zi, doua, trei….liniste. Si apoi, ca o furtuna, au inceput sa sune telefoane, mailuri, vorbe. Reteta era simpla. Tacere. Dupa alte trei zile m-a asteptat in fata blocului. Cu flori in mana si lacrimi in ochi. Mi-a spus (pentru a cata oara?) ca a fost un idiot, ca abia acum intelesese vorbele mele, ca ma iubeste, ca stie ca a gresit la fel cum stie ca viitorul ne apartine…

L-am privit cu acelasi dispret. De data asta amestecat cu mila si cu melancolia unei noi iubiri pierdute. M-am vazut in el… asa eram si eu cu ani in urma. Credeam ca sunt superioara cumva, oamnilor care ma iubeau sincer. Nu puteam face obsesii decat pentru cei care ma tachinau, ma respingeau, ma indepartau. I le-am spus inca o data si lui. A tacut si probabil nu a inteles nimic. Nici eu nu as fi inteles daca nu as fi trait toate aceste lucruri.

Si? Acum? Acum stiu. Acum stiu sa primesc si sa daruiesc iubire. Stiu ca provocarea e ultima reduta, si cea mai periculoasa, a imaturitatii in fata sentimentelor reale. Dar nu e indeajuns ca stiu doar eu. Pentru ca sunt singura si pentru ca in jurul meu observ o lume a provocarilor continue. M-am saturat de jocul asta. Mi-e atat de scarba de el…


Un articol de Una Alexandrescu

---