(P)Recunostinta, dragoste, cuvant

Am zacut o vara intreaga si abia tarziu, cand ninsese deja peste anul al doilea de facultate, am avut curajul sa il intreb ce s-a intamplat atunci…
Stiu sigur ca nu s-a prefacut. A fost uimit in mod onest si intristat pana-n miezul sufletului cand mi-a spus ca nici prin gand nu-i trecuse ca pot simti pentru el altceva decat camaraderie. Si lacrimile mele, care mi-au insotit marturisirea cumplit de tarzie, l-au durut. Dar nu au mai folosit la nimic.

Abia peste ani care mi-au vindecat tristetea am inteles unde am gresit. Abia dupa mult timp si dupa multe intrebari am fost in stare sa ma dezic de tacerea care-mi fusese mai comoda decat adevarul.

Am avut nevoie de o lectie pe care n-am s-o uit niciodata, ca sa invat ca sentimentele nu ingaduie sa fie ascunse si trecute sub tacere. Am trait in viata un episod asezat sub semnul neintelesului amar, ca sa pot sa-mi strabat restul drumului prin viata avand curaj sa spun ce simt.

De atunci, lupt pentru dreptul cuvintelor si al gesturilor de-a vorbi despre dragoste. Militez pentru prieteniile marturisite. Cer exprimarea sentimentelor. Revendic dreptul recunostintei de a fi declarate fara retineri. Si fac asta in fiecare zi, avand curajul sa spun parintilor mei cat de mult imi e dor de anii cand imi erau alaturi, copiilor mei cat de nepretuiti sunt, prietenilor care-mi fac viata atat de frumoasa, cat de scumpi imi sunt. Trimit mereu semne de drag si bomboane-inimioare celor care si-au gasit locul in sufletul meu. Si nu ma tem sa spun “Mi-e dor”. Nu mi-e rusine sa spun “Iarta-ma”. Am mereu curajul sa strig: “Te iubesc!”

---