Secretul meu murdar

Secretul meu murdar

Viata mea ca bulimica

Bulimia, ce cuvant urat! Nu are nimic glamour in ea, spre deosebire de surata ei anorexia. Nu mi-a placut niciodata sa recunosc ca as apartine comunitatii fetelor care mananca pana plesnesc si apoi isi baga degetele pe gat pentru a se elibera. Si am recunoscut de multe ori in fata celor dragi sperand cu disperare ca ma vor opri. Au fost cateva prietene care mi-au marturisit cu nonsalanta ca si ele ar face asta daca ar putea. Pe o prietena chiar am invatat-o cateva trucuri, dar la ea nu a prins. Ce norocoasa! Cand am vizitat prima data cabinetul unui psiholog am fost intrebata cum a inceput totul si nu am stiut sa ii raspund. E adevarat, bunica imi servea portii mari de mancare, dar nu stiu cand portiile au devenit anormal de mari. Stiu ca o matusa mi-a atras atentia ca s-ar putea sa am burtica pe viitor. Aveam vreo 12 ani si o greutate de 50 de kilograme la 1 metru saizeci si ceva. Apoi, am fost sfatuita de o alta ruda sa ma apuc de diete. Bunica nu ma lasa in schimb, asa ca am continuat sa mananc normal, dar de fiecare data dupa masa, ma furisam la toaleta pentru a scapa de hrana. Apoi, m-am indragostit si vroiam sa fiu perfecta. Am fost la medic sa imi recomande ceva. Si mi-a recomandat o dieta cu vreo 600 de calorii. Am incercat-o, dar dupa 11 zile am dat iama in tot ceea ce imi era interzis. Vroiam sa fiu perfecta, sa fiu usoara, sa scap de griji, sa fiu iubita. Si aveam micul meu secret, micul meu prieten, al carui nume nu l-am aflat decat cand era prea tarziu. De fiecare data cand aveam vreo dezamagire, mancam. Umpleam golul acela imens cu mancare. Si cand simteam ca plesnesc ma aplecam asupra scaunului de la wc. Apoi, am inceput sa mananc si din plictiseala. Mi se intampla sa vomit de 5-6 ori pe zi, saptamani intregi si nimeni nu banuia nimic. Cand nu eram bulimica, o dadeam in anorexie. Am incercat toate pastilele de slabit posibile si am ajuns sa fiu dependenta de amfetamine. Am incercat si laxative si diuretice si tot ceea ce era nou. Nu macam uneori cu zilele si apoi reveneam la obiceiurile de bulimica. Nu mai stiu ce inseamna sa mananci normal. Senzatia de foame imi este straina. Poate ca am trait-o de prea multe ori sau am fost de prea multe ori prea plina. In facultate totul a devenit din ce in ce mai rau. Mi-am gasit o partenera de suferinta, care folosea metode similare si ne simteam speciale pentru ca sufeream de aceasta boala. O perioada am stat in camin, singura in camera. Fiindu-mi teama sa nu fiu descoperita preferam sa vomit in pungi si sa le arunc apoi. Uneori, omiteam sa le arunc, motiv pentru care nimeni nu avea voie sa intre la mine in camera. Mirosul era evident. Dar nu imi pasa. Vroiam doar sa slabesc... Nu va inchipuiti ca am reusit. Din contra... Uneori devine prea greu. Dupa ce ti-ai intors matele pe dos de cateva ori intr-o zi, la un moment dat nu mai gasesti forta necesara de a te indrepta spre baie sau punga. Mi-am indepartat multi prieteni astfel. Nu ieseam in oras decat daca ma simteam bine in pielea mea. Si se intampla atat de rar asta! Un alt "pas important" a fost sa gasesc site-urile anorexice. Visam in secret sa devin una cu acte in regula, dar nu am reusit niciodata. Pierdeam ore in sir, vorbind cu colege de suferinta. Ne sfatuiam, ne incurajam si tineam post negru impreuna. Mi-am facut si blog. Nu vroiam sa recunosc ca sunt bulimica si ana wannabe. Am facut-o in schimb si reprezentante ale miscarii pro ana ma ajutau sa devin anorexica. Nu am mai scris demult acolo, dar comentariile continua sa apara. Unora le e dor de mine si imi scriu. Nu am mai scris, nu pentru ca eram in proces de recuperare, ci pentru ca imi era rusine decat mancam. Cum o sa ma priveasca colegele mele de suferinta, cand eu le ignoram sfaturile. De ce intruneam acolo? Pentru ca ne simteam singure, pentru ca aveam nevoie de cineva care sa ne asculte fara sa ne judece. Nu puteam deveni dependenta de anorexie, pentru ca eram dependenta de mancare. Cuvantul dependenta este cel mai potrivit, credeti-ma! Uneori ma apucau crize groaznice de parca as fi murit daca nu m-as fi indopat. Nu mai gandeam corect, eram focusata pe mancare. Incercam sa ma calmez, dar simteam cum imi tremura tot corpul, cum inima imi bate mai tare. Nu te puteai intelege cu mine atunci. Chiar daca stateam prost cu banii, ii dadeam pe mancare, multa mancare. Imi luam hrana sarata si hrana dulce, foarte dulce. Si dorinta era atat de mare, incat uneori imi venea sa mananc direct din supermarket. Nu o faceam. In schimb, mancam pe drum spre casa. Ma intalneam cu vecini si imi era rusine de mine, de ei. Acasa, ma asezam in fata televizorului si mancam. Stiu ca nu sunt singura in aceasta situatie, stiu ca sunt multe persoane ca mine, dar noi inchidem pur si simplu ochii. Cand ceva nu corespunde cu ceea ce credem noi, respingem. Inchidem ochii si mergem mai departe. Poate voi fi catalogata drept nebuna, drept o tampita care nu are altceva mai bun de facut. Probabil ca sunt, probabil ca aveti departe, dar aceste randuri nu sunt suficiente pentru a ma cunoaste, pentru a sti ce am fost, ce sunt si ce as putea deveni. Repercursiunile actelor mele nu s-au lasat asteptate. Imi doream sa fiu frumoasa, dar m-am uratit. Am tenul palid, sunt deshidratata. Dintii imi sunt ingalbeniti si fac vizite des la stomalog. Nu am mai fost la doctor de mult timp, pentru ca imi este teama. Cel mai grav este ca mi-am pierdut stima de sine. Nu ma urasc, sunt prea narcisista. In schimb, timiditatea ma copleseste. Nu pot tine capul sus, nu pot sa imi impun ideile. Nu pot avea o relatie de iubire, pentru ca de fiecare data am impresia ca nu merit sa fiu iubita si daca cineva se ataseaza de mine il resping, de teama ca isi va da seama ca nu sunt ceea ce crede. Vreau doar sa fiu iubita, vreau sa merit sa fiu iubita. Ma leg de oameni in speranta ca imi vor oferi afectiunea de care am nevoie. Imi caut mama in fiecare femeie pe care o intalnesc. Si nu o gasesc niciodata. Imi e dor de ea, imi e dor de mine. Stiu ca imi fac rau, stiu ca depinde numai de mine sa imi revin. Vreau sa ma schimb, dar imi este teama. Imi este groaza de esec si tremur de fiecare data cand am sansa de a ma dezvolta, de a demosntra ceva. Nu sunt perseverenta, imi este teama de final. Visez sa fiu perfecta, dar stiu ca nu voi fi niciodata, asa ca paralizez in neputinta. Ma inchid in mine, departe de ceilalti, ma ascund intr-un univers al meu, unde sunt iubita, unde sunt imbratisata, unde sunt puternica, unde nu trebuie sa demonstrez nimic nimanui, nici macar mie. Sunt in proces de vindecare acum si incerc sa indepartez persoana care a fost capabila de gesturi disperate. Aceste randuri sunt scrise pentru a ma ajuta in primul rand pe mine. Am cenzurat mult din text, pentru ca imi este scarba de ceea ce am facut sau fac. O prietena mi-a zis ca am avut mult curaj sa scriu despre experienta aceasta. Daca aveam intr-adevar curaj, ma semnam cu numele real. Un articol de Ema Retail jobs

Vizionare placuta


Kudika
8 Ianuarie 2007
Echipa Kudika
Iti place acest articol? Recomanda-l prietenilor:

Ti-a placut acest articol?

Aboneaza-te pe Kudika pentru a primi articole similare.


Setari Cookie-uri